Șotron
Pastila de după 27 noiembrie 2017 Niciun comentariu la Șotron 29Când eram la grădiniță, jocul meu preferat era șotronul. Îmi plăcea să desenez liniile jocului pe asfalt, mă străduiam să le trasez cât mai drept, apăsam bucata de cretă atât de tare pe suprafața pe care desenam încât după o ploaie desenul era încă vizibil. Găseam pietricele cât mai frumoase pe care să le arunc în pătratele atent conturate. Săream într-un picior cu atât de multă bucurie și nu atingeam niciodată pămîntul cu celălalt. Acum am crescut, dar șotronul a rămas, în continuare ceva care-mi amintește că am rămas copil pentru că, indiferent de ceea ce port, indiferent că sunt încălțată cu tocuri sau cu pantofi sport, de fiecare dată când văd un șotron țopăi zîmbind până la capătul acestuia.
Tot șotronul este cel care-mi dă speranță și mă face să-mi zdruncin bine prietenii și să le spun, cît de tare pot „Aha, vedeți? Dovada copilăriei este chiar sub nasul vostru! Nu-i vina mea că voi o ignorați.” Jocurile n-au dispărut, n-au fost uitate, au fost doar transformate, adaptate de către copiii care sînt nevoiți să trăiască într-o societate „modernă”. Atunci când tehnologia reprezintă o parte din noi, atunci când se spune despre telefon că ar fi „o prelungire a mîinii”, cum am putea să le cerem copiilor să nu-și mai descarce zeci de jocuri pe gadget-urile lor, ci să iasă și să-și facă zeci de prieteni cu ajutorul cărora să inventeze jocuri pe care să le joace pînă tîrziu în noapte?
Copiii au uitat să se joace așa cum obișnuiam noi să o facem, însă n-au uitat de jocurile noastre, și, mai important, n-au uitat să fie copii. Încă țipă, încă rîd, încă au jucării, încă ies în parcuri cu biciclete sau role și încă aleargă după bunicii lor atunci cînd aceștia ies să se plimbe cu ei.
de Claudia PINCOVSKI
Adaugă un comentariu