Spoiala ieftină și cornul abundenței

O să-și piardă mințile în cufere gre­le de cifre. Nu le-a ajuns niciodată re­alitatea, cu străzi pline de bălți și cîi­ni comunitari, cu picnicuri ieftine în parc și chiote zgomotoase de copii pre­școlari murdari in genunchi. Pă­ca­tul suprem e că oamenii vor mereu să cal­ce pe propria ignoranță ca pe un chiș­toc ingrat de țigară aruncat pe trotu­arul pavat strîmb.

Au săpat o pră­pas­tie de informații în care li se pare că pot să se afunde mereu mai adînc și mai adînc, fără echipament de protecție. Imperiul Google a devenit o peș­teră cu comori poleite cu aur în fața căreia oamenii simpli nu trebuie decît să arunce în treacăt un „Sesam, deschide-te !“ și primesc liber la o pe­pită abia perceptibilă și o dorință a­vi­dă de mai mult. Își umplu buzunarele cu pietricele strălucitoare, apoi rucsa­ce, sipeți greoi, imposibil de ridicat, nu văd dincolo de spoiala sclipicioasă și se împovărează atît de mult încît e­șu­ează pe o margine de drum rostogo­lind bolovanii înapoi în prăpastie ca în piesa lui Dylan. Apoi, se re­gă­sesc din nou singuri, pe marginea dru­mului, cu buzunarele goale, aș­tep­tînd o cursă înapoi spre peștera în ca­re luciul pepitelor de aur nu se disipă în vînt. Zîmbesc amar. Sîntem ca niș­te ciori atrase de poleiala superfici­a­lă, ca molii care graviteaza haotic în ju­rul unui filament virtual. Căutăm cu­noașterea și ne afundăm și mai a­dînc în ignoranță, pentru că sitele noa­stre pentru aur nu mai sînt de mult destul de dese.

O să ne pierdem min­țile în cufere pline de cifre.

Alexandra PANAETE