Străinătatea amărăște dulceața izbîndei

Ne place să credem că avem o­chiul format pentru a descoperi oa­meni valoroși, dar instinctul nos­tru nu lucrează la fel de fin precum cel al altor popoare. Asta se în­tîmplă probabil fiindcă uneori sîn­tem indiferenți în fața po­ten­ția­lu­lui, alteori sîntem incapabili să a­ju­tăm oamenii să crească, să se dez­volte. Așa că ei pleacă. Noi singuri ne exilăm valorile peste gra­ni­țe, în alte lumi care promit mai mult. Dar ce înseamnă mai mult? Re­cunoaștere și succes pentru u­nii, ajutor și încurajări pentru alții. Cu al­te cuvinte, tot ceea ce nu găsesc a­casă, pe meleaguri românești.

Așa ajung copiii noștri să se a­fir­me și să fie apreciați la a­de­vă­ra­ta lor valoare în alte țări. Pînă nu gus­tă din succes, ei rămîn doar niș­te anonimi în țara noastră. Re­u­ș­i­tele lor ajung să fie recunoscute la nivel internațional, iar noi ne um­plem de mîndrie, deși cei care au muncit pentru ele și-au desprins de­mult rădăcinile de pe tărîmul ro­mânesc. Ne-am obișnuit să ple­căm capul în fața neajunsurilor și dăm vina pe ele, privind inerți în ur­ma copiilor noștri, care își iau zbo­rul, entuziaști și dornici să în­ve­țe, către lumi străine. Pentru ei, as­ta înseamnă evadare din anonim, noi perspective, dar poate și o cale de a se face remarcați acasă.

Poate că, fix în acest moment, un copil își îmbrățișează părinții de rămas bun în sala de așteptare a unui aeroport. Pleacă să caute un viitor mai bun în altă țară. Noi, peste ani, vom auzi de rezultatele lui excelente, obținute în altă țară și vom strînge pumnii în fața ne­pu­tin­ței de a-i fi oferit un viitor mai bun aici, acasă la el.