Sub patul meu se scriu poezii

Vino să-ți împletesc părul, dra­ga mea. Să aduci și pieptenele. Azi te voi îmbrăca în costumașul verde pe care ți l-a adus bunica săptămîna tre­cută, cel cu elefantul roz. De cînd l-am văzut mi-am zis că o să-l a­dori. Și azi e numai bun de îmbrăcat. Ui­tă-te la tine, o păpușă ești! Așază-te aici, în fața oglinzii, dar adu ce­lă­lalt scaun, că-n ăsta n-o să te vezi de­loc; e prea jos pentru tine. Știu, știu c-o să te ajute Ed.

Cînd eram mică, aveam și eu un prieten din ăsta cum ai tu. Al meu, tot așa, era invizibil. Îi plăcea să doar­mă sub patul meu, spunea că mai vorbește cu unul, cu altul, toți monștri. Își spunea Coco și-i plă­ceau poeziile, de-asta sub patul meu se găseau mormane întregi de cărți. Cînd nu reușeam să adorm, Coco îmi spunea cîte-o poezie; uneori frunzărea cîte-o carte și-mi recita ce­va frumos de-acolo, alteori îi șu­șo­teau monștrii balade. Eu nu-i au­zeam niciodată, dar știam că sînt aco­lo. Și-apoi, mi se părea ciudat că monștrii știau poezii. Coco spunea chiar că sînt amabili și-au un sto­mac sensibil, că n-ar putea să mă mă­nîn­ce – cum mă gîndeam eu în fiecare seară, cînd trăgeam fiecare colț de pătură sub mine și-i spuneam în­ge­rașului că vreau să visez mai re­pede.

Tu ești mai curajoasă decît mi­ne, nu ți-e frică de ei. Oricum, într-o săp­tămînă, mi-am dat groaza deoparte și-am început să locuiesc și eu sub pat. Am descoperit că monștrii nu erau monștri, ci niște creaturi sfi­oa­se care veneau de niciunde și se ghe­muiau în locșorul ăla să scrie; tră­iau o singură noapte și pînă di­mi­nea­ța se preschimbau în poezii. Mama nu știa că m-am mutat din pat, sub pat, dar a prins a se uita suspicioasă pe-acolo. Se mira că, atunci cînd făcea curățenie în camera mea, nu găsea praf în dreptunghiul de scînduri ca­re se aflau sub saltea. Totuși, nu m-a întrebat nimic. Să pregătești un elastic roșu și u­nul verde. Cărarea ți-am făcut-o de­ja.