Trăiască Retrica!

Dacă în urmă cu cîțiva ani un sel­fie reușit era o fotografie în care ți se vedea toată fața, astăzi nicio poză nu scapă de un efect, de un crop, o editare cît de mică, care să te facă să supraviețuiești pe In­ter­net. Estearn, Stella, Suji, Lemonpeel, In­frared. Prea șters, prea deschis, prea galben, prea alb-negru, prea nu se potrivește cu lumina. New Tan! Da! E perfect. Nici prea închis, nici prea deschis, nu strică din claritatea po-zei și… parcă-ți și scoate ochii în e­vidență. Hmmm… da, bine. Dar par­că nu-ți mai place poza asta. Crezi că totuși e mai bine să-ți mai faci vreo cîteva selfie-uri; mereu es­te loc și de mai bine. Și o iei de la ca­păt: verifici păr, machiaj, lumină, deschizi Retrica sau Candy Ca­me­ra și începi să cauți din nou unghiul cel mai bun.

Astăzi oricine are un smartphone cu cameră frontală, dar eu cînd eram mică nu aveam nici mă­car telefon cu touchscreen, ci un No­kia micuț, negru, pe care puteam să-l ascund în orice buzunar de la pantaloni și la care apăsam tasta „#” pentru a-l dat pe „silent”. Așa că pen­tru ceea ce noi numim acum „selfie”, aveam nevoie de o ca­me­ră foto, pe care trebuia să o pui la încărcat cu ceva timp înainte, și de o oglindă suficient de mare în care să ți se vadă fața. Dacă nu, trebuia să te chinui să întorci camera, iar în timp ce cu stînga încercai să gă­sești un unghi bun, cu dreapta a­păsai pe butonul care urma să cap­tureze imaginea. După cîteva ru­găciuni în gînd și un blitz orbitor, întorceai plin de speranță camera și vedeai ori o jumătate de cap, ori ochii închiși. Situația devenea și mai amuzantă cînd mai erai cu două-trei persoane și unul dintre voi in­sista pentru o poză de grup: o frun­te, un obraz, jumătate de gît sau o gură deschisă – pentru că se găsea de fiecare dată cineva care să zică „Apasă odată!”.