Ultima poftă de mîncare

Sătenii i-au uitat de mult numele. S-au mulțumit să-i spună „Cuscra” și atît. Dar acum, aproape nici asta nu-și mai aduc aminte. Numai moșnegii ca­re ies seara pe uliță de la crîșmă îi mai pomenesc frumusețea și gospo­dă­ria. Babele, însă, o țin numai într-o hui­duială și-o ocară. Nu pentru chipul dulce și vorba iute ci pentru îndeletnicirea din bucătărie. Cică învîrtea ea într-un fel sau altul oalele de vrăjea toți bărbații cu plăcinte și sarmale.

Și dacă tot a văzut că mai mereu îi vine cîte un om la masă și-a zis c-ar putea face și bani din „darul” ei. A scris deasupra ușii „han” și a așteptat dru­meți. Zi și noapte îi venea cîte unul, care mai de care mai avut și mai frumos. Femeile din sat au început să o pîrască prin tîrg și așa a ajuns să care blide cu sarmale și în buricul ora­șu­lui. Numai că deodată s-a trezit cu pietre aruncate în geamuri și cu vorbe că cică acolo ar fi făcut bordel cu mîn­care scumpă și bună. N-a stat să se gîn­dească mult.

Și-a luat oalele în spi­nare, bu­toa­ie­le cu varză în căruță și dusă a fost. La oraș, să-și deschidă restaurant ca tot omul. Dar acolo lumea s-a re­vol­tat și i-au cerut bani pentru de toate. Pe lemne, pe făină, pe lumînări și tot așa. Abia dacă-i ajungeau să mai cum­­­pere carne și orez pentru sarma­lele mult pomenite. Îi spuneau oa­me­nii că orașul e locul dracului, unde toată lumea stă la pîndă pentru gologani. Chiar și ăia care se culcau pe sute de lei tot voiau să tragă de bani din toate părțile. A crezut și a plecat înapoi, la „hanul” ei. Numai că pînă ce a ajuns, locurile se schimbaseră. Nici acolo nu mai putea să facă de-ale gurii fără să dea bani la stat, la popă și la pădurari. Dar în loc de asta, i-a pus pe foc și s-a zăvorît în casă. Să mă­nîn­ce cu toții vreascuri de acolo înainte.

Adriana ZĂVOI