Un băiat frumos

Stă acolo, lipit de un perete in­vizibil, încadrat într-o ramă de bronz cu patină verzuie pe la col­țuri. Ne întoarcem mereu privirea spre trecutul nostru ca spre o i­coa­nă. Ni se pare un tip atît de dră­gălaș pe care l-am ignorat o bună bucată de vreme, care a trecut pe lîn­gă noi neobservat, dar care, brusc, a devenit foarte chipeș și a­tră­gător.

În alegerile noastre, ne ra­portăm mereu la el ca la un mo­del. Sînt, de fapt, momentele-mo­del, care, deși nu au fost nicidecum perfecte, așa par după ce în­flo­resc cîteva primăveri.

Culmea e că atunci cînd sîn­tem mici, visăm la viitor, iar cînd trecem de facultate, ne angajăm și ne schimbăm apartamentul, apar nos­talgiile. Cei 18, 19 sau 20 de ani apar într-o nouă lumină, una di­­fuză, dar foarte caldă, împînzită de oameni, întîmplări, povești și mi­resme. Dintr-o dată, se schim­bă perspectiva. De unde mereu pri­­veam în față, întoarcem obra­zul și schimbăm linia zîmbetului.

Auzeam mereu de la mama vorba „eu ca tine am fost, iar tu ca mine vei fi” atunci cînd îmi dă­­dea un sfat sau mă atenționa. Se întîmpla, de obicei, cînd îi în­tor­ceam spatele și a­legeam, în gînd, să joc cu ce carte vreau eu. Așa mi-a spus de fi­e­ca­re dată, înainte de prima întîlnire cu un băiat sau în prag de exame­ne, iar eu îi contestam in­stin­ctiv argumentul. „Trecutul ei îi a­par­ți­ne”, îmi spu­neam. Vii­to­rul meu va fi altfel. Am înțeles mai tîrziu de ce îmi re­peta obsesiv expresia. Greșise. Po­vestea ei nu era de culoare roz.

Ce e în spatele nostru ni se pa­re mereu glorios. Asta spun pa­tri­o­ții falși ai unei țări atunci cînd o laudă. Adevărații patrioți îi iubesc prezentul și, mai cu seamă, vi­i­to­rul.

Lina VDOVÎI