Un obiectiv fioros

Era un chin. Mama mă trezea di­mi­neața la șase și trăgea de mine pînă ie­șeam scîncind din patul călduț. A­poi mă punea să mă spăl pe față cu a­pă rece, „ca să te trezești mai bine”. La partea cu îmbrăcatul îmi venea să fug pe la vecini. Eram îndesată în tot felul de rochițe colorate, cu fran­juri și buline, pe care le-aș fi schimbat în secunda doi pe o pereche de pan­taloni scurți cu care să pot zburda prin curte.

Iar peste rochițe, mă pu­nea să îmbrac mereu același pulover alb cu linii roșii, prea strîmt la gît, pe care l-am rupt și l-am murdărit cu pri­­­ma ocazie ivită. Nici la etapa cu pie­p­tănatul nu era mai bine, mama mă trăgea de păr pînă îmi țîșneau și­roa­ie de lacrimi. La final, îmi tuflea pe cap o fundă cît mine de mare, care arăta ca un cuib de berze în plină primăvară. Apoi îmi ștergea lacrimile cu dosul palmei și ieșeam din casă.

La ora șapte venea „autobuzul”. Îl auzeai de pe la șase jumate: o mat­a­hală cîndva galbenă, cu ușile atîrnînd de-un fir de sîrmă și cu scaunele țe­pe­ne, reci și jegoase. Dar atunci, la în­ceputul anilor ’90, cînd aveam cu­rent electric cu program, asta era u­ni­­ca modalitate să ajungem la Bălți. Tot drumul stăteam cu nasul lipit de geam, gîndindu-mă la ce mă aștea­p­tă. Iar cînd ajungeam în oraș, mai în­ghe­­țam o oră sub ușile unei clădiri ca­re se deschidea mai tîrziu.

Acolo se întîmpla minunea. Pe fo­n­dul pei­sa­je­­lor de carton, după ma­­che­ta unei băr­­­cuțe sau lîngă o păpușă u­riașă, pă­r­in­ții mă puneau să pozez, iar peste o oră primeau hîrtiile lu­cio­a­­se cu mutra mea. Numai că fața îmi e­ra schimonosită, pentru că de fi­e­ca­re dată cînd un nene își apropia o­bie­c­tivul de mine, izbucneam într-un plîns din care nu mă putea opri ni­meni. Mi-era frică. De asta, acum, tot mănunchiul de poze cu mine de pînă la șapte ani arată un copil cu ochii mari, scăldați în rîuri de lacrimi neînțelese de nimeni. Acelea sînt fotografiile preferate ale mamei mele, dar sînt și acelea pe care nu le voi pune niciodată pe Facebook.

Anastasia CONDRUC