Un scurtcircuit

Eram săptămîna trecută într-un supermarket și, după avîntul luat pe role printre rafturi, m-am îndreptat să plătesc. Pe podeaua murdară, cînd să m-apropii de doamna cu care-mi plă­cea să plă­vră­gesc, de obicei, am vă­zut o săgeată roșie. Nu, nu era din par­tea unui partid politic hibrid, nou a­părut. Era curbată și scria pe ea „casă modernă”. Nu-mi plac schim­bă­rile, în general. Sînt un om adept al echilibrului și, vai, al discuțiilor scur­te și vesele cu doamnele care-mi numără restul în monede și mi-l prop­tesc în palmă. Aveam oameni în spate așa c-am cutezat și-am întrebat, vă­zînd că nu-i cale de întoarcere, ce-o fi și meschinăria asta, menită să strice cheful omului.

Un robot. Ei da, chiar asta era. Adică nu robot, un fel de bancomat, o ma­­șinărie care vrea să fie utilă și să economisească din timpul func­țio­na­ri­lor angajați. Să nu mai stea să-ți numere tot pînă la ultimul bănuț și să mai piardă timp cu tine. Iei bonul (tot de la ei) și mergi cu el la mașinăria cu pricina. Scanezi, înghesui banii pe care ți-i înghite imediat, aștepți rest, iei bo­nul și mai scanezi o dată, înainte să ieși.

M-am speriat. N-oi fi cel mai paralel om cu tehnologia, dar chiar și bu­cu­ria doamnei de la casă să mi-o fure cineva? Nici ea să nu-ți mai zîm­beas­că politicos, să-ți caute monede îngrijorată și să-ți ureze toate bune, cînd pleci? O fi ajuns lumea asta așa cum o tot zic toți, dar nu vreau s-o cred. Toată robotizată, cu mașini care-nlocuiesc oameni și, la o adică, de ce nu ne-am trezi într-o bună zi că sîntem de acord c-am putea trăi toți într-o lume fictivă, programată de un Dumnezeu IT-st?
Mi-e frică. Eu mă duc la piață.