Unde ești tu, Naruto-kun?

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?” se întreba poetul acu’ vreo o sută de ani și tot așa se-ntreabă și în acest preafericit an al Centenarului Marii Uniri. Păi, ce să-i dorească în afară de împlinirea simbolisticii culorilor drapelului?

Roșu. Deja toată țara știe de ciuma roșie, care a omorît mai mulți oameni decît Moartea Neagră din Evul Mediu, așa că n-am ce să mai adaug, decît, poate, cîteva flăcări de-a lui Itachi, care să ardă la nesfîrșit. Pentru galben nu m-aș supăra dacă vreun Minato Namikaze, „Fulgerul galben”, așa cum era cunoscut, s-ar ridica din paginile de manga și ar repeta bătălia în care a omorît o mie de adversari, dar ar repeta-o în varianta Parlamentul României. Iar la culoarea albastru cred că deja v-ați prins cei dintre voi care veți fi văzut Naruto pe vremea cînd nu prea existau alternative, exista numai „Mireasă pentru fiul meu”. Aș vrea să prind vremea cînd voi vedea un băiat cu părul zbîrlit, haine portocalii și un zîmbet tîmp pe față care va încrucișa cîte două degete de la fiecare mînă și se va multiplica într-o sută de mici băieți blonzi care vor striga, pe holurile spitalelor unde trebuie să intri cu cinci ciocolate și 500 de euro ca să urci două etaje: „Rase-e-engan!” (un atac concentrat într-o bilă formată în mîna lui Naruto).

Da, aș vrea să văd toate astea, dar sînt doar rezultatul delirului unui copil care s-a uitat la prea multe anime-uri și seriale cu supereroi. Ar fi făcut și altceva, dar nu prea avea ce. De învățat nu-l prea trăgea, să facă sport sau să iasă afară îi era prea lene, iar de gătit se ocupa mama. Așa că s-a bucurat și el cît a putut în fața calculatorului, exersînd toate simbolurile necesare sigilării unor oameni periculoși pentru totdeauna. Dar se vede că degeaba s-a chinuit el, că oricît ar fi dorit, puterea voinței funcționează doar în lumea aia animată, nu pe holurile spitalelor, și nici în Camera Deputaților.

„Cum nu vii tu, Țepeș, doamne?” se mai întreba același poet cam tot în aceeași vreme. Cu Țepeș nu rezolvăm nimic acum pentru că n-ar ajunge niciodată la București pe vajnicele drumuri ale patriei pentru construirea cărora trebuie să dăm legi speciale. E clar, doar un „Tsukuyomi Infinit” adică o iluzie ce ne-ar plasa într-o lume creată din visele noastre cele mai frumoase, ne-ar mai salva sau un nesperat Kotoamatsukami (o formă de control mental subtilă prin care cel controlat nu-și poate da seama de asta, crezînd că face toate lucrurile din proprie voință) peste toată România ar mai reuși să ne aducă pînă la bicentenar la același nivel cu țările cît de cît civilizate.