Vacile se numara la calculator

De satul copilariei imi amintesc din ce in ce mai rar. Diminetile petrecute pe cimp, serile la gura sobei cind bunicul, invatator pe atunci, corecta caietele de teme, drumul cu bicicleta pina la scoala sau hainele spalate cu apa rece din fintina par ca nu au existat niciodata. Ulita plina de praf este acum sosea, vecinul a vindut caruta si si-a luat masina iar “complexul” in care erau crescute zeci de vite in anii trecuti a fost inchis.

Peste sat s-a lasat linistea. Seara nu se mai aduna fetele sa joace “ascunsea” iar terenul de fotbal ramine pustiu. Luminile nu sint stinse la zece iar vecinele nu mai ies la gard, seara pentru o birfa, ci mai degraba isi dau telefon. Viata la tara, asa cum o stiam de cind urmaream telenovele in limba rusa si ma bucuram de fiecare data cind bunica deschidea cufarul de zestre, nu mai exista. “Tineretul” a parasit de mult satul natal. Se mai intorc in weekend de la oras si se aduna seara la discoteca din centru pentru a mai schimba citeva pareri, a-si admira unii altora telefoanele mobile sau noile achizitii in materie de haine. Pentru cei care nu au reusit inca sa plece, orasul nu mai reprezinta un vis pentru care trebuie sa muncesti pe brinci, ci o certitudine, un lucru firesc. Masinile pleaca pline in fiecare duminica cu o oprire obligatorie la biblioteca proaspat inzestrata cu citeva volume semnate Sandra Brown. Se vor intoarce toti peste doua saptamini, la zilele comunei la care primarul le-a promis un concert si la final un foc de artificii. Trecerea timpului a transformat satul intr-un mic orasel. Cladirea scolii a ramas singura marturie a trecutului. Mica, austera, fara incalzire  si cu banci in care incap numai elevii prescolari, cladirea gri priveste invidioasa inspre “tarlaua” pe care erau pascute inainte vacile. Acolo au inceput deja constructiile, va fi Caminul Cultural.

Livia MOVILESCU