Veronca a gătit pentru țară

Tatăl străbunicului meu a fost pe front, în Primul Război Mondial. De acolo s-a întors cu Veronca, o ru­­soaică gospodină, care era bucă­tă­rea­să. N-a răpit-o, ci s-a mutat de bu­nă voie la Botoșani, unde a fă­cut vreo cinci copii. Cel de-Al Doilea Răz­boi Mondial i-a prins tot împre­ună. Cînd toți ceilalți și-au făcut ba­gajele și au plecat în exil, bătrînii au rămas acasă. Iar casa lor mică, cu trei camere și pridvor, s-a transformat în cazarmă, unde rușii dormeau pe rînd și mîncau ce le pregătea Veron­ca pe cuptiorașul din ogradă. Lim­ba rusă i-a făcut să se înțeleagă, chiar da­că soldații dormeau cu puștile la cap.

Pe străbunicuʼ l-am prins și eu cîțiva ani. A fost prizonier în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în Cehoslovacia. S-a întors acasă du­pă ce s-a terminat praful din puști și cînd nimeni nu îl mai aștepta. Tin­ca, nevastă-sa, aproape că nu l-a re­cunoscut cînd a intrat în curtea ca­sei în care, cu cîțiva zeci de ani mai înainte, rușii erau omeniți de par­că erau oaspeți, nu cei care i-au fu­gă­rit pe moldoveni înspre sud. A ră­mas doar cu un teanc de decorații, pe care și le purta cînd mer­gea la tîrg.

Românii noștri au luptat pentru unire, pentru a fi toți românii la un loc. Sau cît mai mulți dintre ei. La 159 de ani de la Unirea Princi­pa­te­lor, românii iar au fugit de-acasă. Nu înspre sud, ci mai înspre vest și cred că tot de un fel de ruși. Nu i-au mai alungat cu zgomote de pușcă, ci i-au făcut să creadă că România nu e Ro­mânia care a început să se formeze acum zeci de ani în urmă. Edu­ca­ția se face pe genunche, infractorii sînt lăsați în libertate, furtul ar putea de­veni legal, iar acum am rămas și fă­ră prim-ministru. Mama Veronca nu mai e aici să-mi povestească cum le făcea borș rușilor, dar dacă ar vedea cîtă pensie i-ar aduce poștașul, si­gur ar spune că decît așa, mai bine ar mai trece printr-un război.