Viitorul din cerneală

Lume. Forfotă. Priviri goale. În­­cerc să fac gestul acela tipic din filme, să mă uit în oglindă și să îmi ating fața. Dar nu simt nimic și oricît m-aș uita, nu recunosc ref­le­xia. Am mers atît în contra-timp și contra-mine încît m-am pierdut. Și nu sînt singura. Sună ca un discurs al unui filosof care, încercînd să-și îndrepte ideile, le-a strivit cu rigla. Cred că, într-un fel, creierul nostru seamănă cu un fluture în­chis într-un cocon. Aripile au crescut deja, dar nu se eliberează deoa­rece nu poate sparge în­ve­li­șul pen­tru că sînt diferite.

Fiecare are o altă culoare, o altă greutate și o al­tă cantitate de praf. Unii și-ar pu­tea scutura aripile din minte ca să le egaleze, dar le lasă să zacă as­cun­se de lumina puternică sau de în­tu­nericul acid. Preferă să nu lupte deloc, nici pentru libertate, nici pen­tru ei. Sau dacă luptă, armele pe care le folosesc le întorc in­con­știent cu tăișul spre propria per­soa­nă. Se pare că așa ne-am obiș­nuit, să ale­gem după ureche, fără să mai gîn­dim că ne putem pecetlui soarta cu o vorbă, un gest sau o ștampilă de vot. Ne-am obișnuit atîta timp să nu avem libertate, încît acum că o deținem, ne legăm cu ea de gît și ne aruncăm în groapă.

Lume. Forfotă. Priviri goale. Văd că și ei au aripi, dar îmi pare că le strîng sub alegeri împotriva lor și a viitorului lor. Sau și mai grav, împotriva viitorului nostru.