Zidurile putrezite ale indiferenței

Bunica era cea care-mi po­ves­tea de fiecare dată după masă, la gura sobei despre cît de important e să ai grijă de cei din jur chiar dacă nu-i cunoști. Despre dru­me­ții cărora dacă de oferi o masă caldă acum, or să ți-o răscumpere mai tîrziu.

Mentalitatea aceasta de „po­por ospitalier” a fost mereu lipită de ro­mâni. Încă din cărțile gimna­zi­a­le știam că n-om fi noi cei mai a­van­sați tehnlogic ori economic, cei mai viteji ori cei mai deștepți. Însă știam cert că dacă te găsești lihnit de foame și obosit într-un sătuc pier­dut de lume, românii ar fi fost aceia care ți-ar fi pregătit un pat cald în doi timp și trei mișcări și nu te-ar fi lăsat să te pornești îna­poi la drum decît după ce rămîi „la un pahar” de povești.

Iar asta am confirmat-o mai tîrziu, pe pie­lea mea, de mai multe ori cînd a trebuit să merg după reportaje pentru Opinia. Stomacul meu de student n-a putut să refuze niciodată tochiturile moldovenești și nici producțiile proprii de pa­lin­că cu care oamenii se lăudau că ar fi „cea mai bună din țară”.

Totuși, în ultimele două-trei luni n-am putut să nu observ tot fe­lul de reacții, contrare a ce am în­vă­țat pînă acum. De exemplu, cînd s-a vorbit despre refugiați și des­pre țările care le-ar putea primi, ro­­mâ­nii parcă au băgat capul în nisip și nici n-au vrut să audă des­pre așa ceva. Iar majoritatea re­ac­ți­i­lor au fost de pe Social Me­dia, de la tineri.

Totuși, cred că asta-i o altă ca­rac­teristică de-a noastră. De fi­e­ca­re dată cînd se întîmplă ceva, pre­fe­răm să ne refugiem în propria ca­ra­pace și să ridicăm ziduri de in­di­fe­rență îmbrăcate în haine de na­țio­na­lism. Și în loc să ne informăm exact să vedem despre ce este vorba, ca la fotbal, politică și femei, ne dăm experți în orice.