Ziua în care Ahmed a părăsit România

De 1 decembrie a început să nin­gă. Dîrele de sînge lăsate de ca­dav­re­le celor trași deoparte din drum au în­roșit primii fulgi de nea care s-au așternut asupra Bagdadului. Ahmed privea din șanț cu ochii cît cepele spre cerul de deasupra-i.

A mai văzut ză­padă și acum cinci ani, cînd pă­rin­ții săi au lăsat pentru ultima oară în ur­mă Bucureștiul și au luat drumul răsăritului de soare. Era tot un în­ce­put de iarnă. Acum băiatul a împli­nit zece ani și aproape a uitat cît de încet alunecă neaua spre pămînt. Nu poate fi însă pe deplin atent din cauza unui ropot înfundat care se aude din spa­te.

Pe buza șanțului în care a fost a­runcat stă trîntită și candela pe care a primit-o de la bunica sa cînd a pă­ră­sit România. Din ziua plecării a a­prin­s-o în fiecare an, de 1 decembri­e, ca „să nu uiți niciodată, fiule, de un­de ai plecat”. Focul dinăuntru încă mai pîlpîia timid, trecuseră abia cî­te­va minute de cînd stătea acolo. Ui­tîn­du-se la el, băiatul și-a întins un zîm­bet pe buze și a îndrăznit pentru prima oară să se ridice. Oamenii care aleargă în jurul său nu îl deranjează, doar ropotul acela înfundat care a­cum se aude și mai tare îi deranjează firul gîndirii.

Strînge la piept candela călduță și se strecoară prin mulțimea care îi du­cea părinții la ambasadă, în saci negri. Alunecă printre ulițe pînă se o­preș­te în dreptul unui gard, la baza că­ruia începe să sape cu unghiile în­sîn­gerate. Printre fulgii de zăpadă ca­re i s-au așezat pe degete au căzut doi picuri limpezi de apă. Abia atunci și-a dat seama că plînge.

În micul șanț pe care l-a săpat pu­­ne cu grijă candela, asupra căreia mai zăbovește cu privirea cîteva se­cun­de, suficient cît să o vadă cum se stin­ge, și astupă locul cu imaginea li­vidă a bunicii sale în față. Cînd ropotul l-a ajuns din spate, a ridicat pumnii strînși ghem în dreptul feței și s-a culcat pe pămîntul rece. Elicopterul nu l-a cruțat.

Cătălin HOPULELE