Zorile m-au prins privind-o

Am ajuns tîrziu aici. N-am cre­­­zut c-am să pot intra, dar am re­­ușit să mă strecor pe lîngă cerbe­rul de la poartă. Stau pe o bu­­cată de sca­un negru, de pluș. În ca­­mera mică, de­ja nu mai e a­gi­ta­ție. E întuneric și doar din cînd în cînd mai pîlpîie cîte un led ver­de. Aici e liniște, în­să pe gea­muri, odată cu acalmia și bez­­­­na, intră și o căldură care mă fa­­ce să mă simt pe fundul celui mai în­­de­­părtat cazan cu smoală. Dintr-un colț în altul al încăperii tre­ce un cur­­­cubeu de care se mai a­­gață u­ne­­ori frînturi de note de mu­zicuță.

Am luat un ceai fierbinte. Zi­cea că o doare gîtul. Cu cîteva ore î­­­nainte, fusesem la teatru, se juca o piesă pe care amîndoi o vedeam în pre­mieră. Nu bănuiam că fugitul prin ploaie se poate lăsa cu o pne­­u­­monie. De fapt, de ceva vre­me nu mai bănuiam nimic. Și nici nu mai e­­ram sigur de ceva.

Pă­­rul ei s-a transformat în bu­cle de la năduful care-i înconjoară tot ca­­­pul, ca un fir de iarbă prins în ro­­­­­ua dimineții. Are febră. Doarme în­­­­­tinsă pe pat, chiar lîngă scaunul de pe care scriu. Doar din cînd în cînd tresare de la cîte un vis urît sau de la fierbințeala care i-a a­juns pî­nă la glezne. Odată cu ea, cu fi­e­ca­re încruntare spasmatică sau tre­mur al degetelor, re­ac­ți­o­nez și eu, ca într-un vals la distan­ță. Noa­ptea se scurge greu, de par­că luna ar fi prin­să c-o agrafă de-o bu­­cată de cer. Iar cînd în sfîr­șit plea­că, ia cu ea și par­tea de ste­le de ca­re s-a a­gă­țat, lă­sînd în ur­mă o ra­nă sîn­ge­ri­e. În lu­mină, nu mai pa­re atît de pa­lidă. La­olaltă cu zo­rii, pare că se transfor­mă și ea. Iar de nu, sca­unul meu va fi tot a­ici și la noapte.

Alex VARNINSCHI