Zvonul unei gazde bune

Ne place să credem că po­po­rul nostru, pe lîngă altele, mai su­fe­ră și de ospitalitate. Că românii au ceva deosebit față de po­poa­r­ele vestice care sînt „mai reci”. Par­că știm încă de cînd sîntem plă­mă­diți în pîntecul mamei că dacă intri în casa cuiva fără să bei și să mănînci ce îți pune gazda în față, se consideră o adevărată ofensă. O lipsă de încredere în calitățile și virtuțile celui ce îți așază în față tot ce are mai de preț. Însă nu de puține ori toate bunătățile îți sînt împinse sub nas din mîndrie, că să vezi ce om bun ți-a scos în cale no­rocul. În realitate însă dorința de a avea o bună imagine socială ne constrînge să ne comportăm ca la carte, altfel „ce spune lumea mai apoi”?

Noi avem mereu un pat moa­le și o masă caldă pentru alții. Ne des­chidem ușile și întindem o mînă de ajutor oricui dacă e creș­tin și nu altă religie, sau altă nație sau are orientări sexuale diferite. Apoi românul e cel mai darnic cînd vine vorba de băutură. Te ia din stradă și îți oferă ceva care să îți potolească setea, dar niciodată nu te lasă să bei singur. Este iute de picioare la dans, bun de luat la drumeție și rezistent (și-a făcut suferințele tovarăși și au mers împreună mai departe, cu brațele de după gît).

Altele sînt virtuțile noastre, dar ospitalitatea încă stă sub semnul întrebării. Vorba ceea „poftim la masă dacă ți-ai adus de-acasă”.