Anchetă asupra unui fapt divers

Nimeni nu-și mai aduce aminte cînd anume, în ce minut, oră sau secundă, a fost depășită granița deloc subțire dintre ficțiune și adevăr. Și cum a luat am­ploa­re totul. Ce se cunoaște acum e că în mi­ca redacție a unui ziar local din Mara­mureș, o jurnalistă a anilor ’90, presată de timp, își imagina inimaginabilul.

Pe hîrtia din mașina de scris se în­și­ra, rînd cu rînd, știrea că, la morga lo­ca­lă, paznicul de noapte s-a îndrăgostit de o tînără moartă. Rigoarea și concizia o obligau astfel pe tînăra jurnalistă să ex­plice scandalosul eveniment fără me­ta­fore sau explicații plastice, detaliind prin vorbele unui medic de gardă – ne­numit și dispărut subit – că paznicul, mî­nat de o bolnavă singurătate, a violat moarta. Și că, minune!, aceasta s-a tre­zit astfel din morți! Nimic mai mult, fă­ră detalii, bun de tipar, publicat, caz închis.

Și-apoi iată-l, la o distanță de vreun an–doi de la apariția știrii, pe curajosul corespondent al unei prestigioase pu­bli­cații spaniole gonind cu un tren ro­mâ­nesc, prin gările și haltele patriei, că­u­tînd sursa incredibilei știri. Însoțit de un ziarist bucureștean și o traducătoare din spaniolă, curiosul corespondent occidental fusese trimis să găsească detaliile șocantului caz petrecut undeva, într-un orășel din România.

Nu era încă era Internetului, dar lu­mea a fost mereu mai mică decît lasă dis­tanțele de pe hartă să se vadă. Astfel, Ma­dridul aflase de caz după ce, fără a mai verifica în detaliu, un redactor al u­nei agenții de presă de la București, pre­sat și el de timp, a tradus știrea din Maramureș în mai multe limbi, in­clu­siv în spaniolă. Iar acum publicația la care lucra corespondentul îi ceruse să detalieze povestea.

În Maramureș, însă, la redacția zia­rului local, însuși redactorul șef s-a ară­tat contrariat că o astfel de poveste prin­­sese spațiu în paginile micii, dar, altfel, respectabilei sale publicații. El, unul, om conectat la mai toate evenimentele no­ta­bile petrecute în urbe, nu auzise nicioda­tă ca un astfel de păcat să se fi petrecut acolo. Iar de minunea învierii, nici nu mai încăpea vorbă. I-a asigurat pe vizi­tatori că trebuie să fie o confuzie.

Și totuși, acolo, în fața lui, era zia­rul. Erau literele, negre pe alb, probă că ideea prinsese pojghiță materială, prin­sese forma realității și rămăsese, undeva, măcar prin rafturile unei biblioteci mu­nicipale.

Pe semnatara știrii au găsit-o la ea a­ca­să. O ființă plăpîndă, sperioasă, ca­re se reprofilase, se pare, dezbrăcînd hai­na presei scrise. Față-n față cu știrea semna­tă de ea, femeia a explicat, aproape plîn­gînd, că totul fusese în mintea ei. Că in­spi­rația îi venise, se pare, după ce ci­ti­se o scurtă rubrică de fapt divers istoric, dintr-o revistă de limba maghiară, care publicase un caz de necrofilie petrecut în urmă cu cîteva secole în Valladolid, Spa­nia.

Povestea se încheia astfel circular, per­fect, sferic, întorcîndu-l în Spania pe corespondentul spaniol, aflat în pragul unei crize de nervi și cu bugetul de­pla­să­rii împărțit prin cîrciumile locale. A­juns acasă, omul nu a mai publicat nimic. Fonfleul de presă avea astfel toate șan­sele să rămînă doar un subiect de fapt divers îndosariat prin arhivele presei locale. Asta dacă nu l-ar fi frămîntat, în tot timpul ăsta, pe un alt spaniol.

În 2002, regizorul Pedro Almo­do­var, lansa filmul „Habla con ella” („Vor­bește cu ea”). Pelicula – ce prezintă po­veștile unor bărbați îndrăgostiți de fe­mei aflate în comă, și despre care Al­mo­dovar a menționat nu o dată că este „du­pă un caz real petrecut la o morgă, în Ro­mânia” – a luat Oscar-ul. În 2003, a fost premiată pentru cel mai bun scena­riu original.

Andrei UDIȘTEANU