„Bună ziua, sînt asistenta fratelui dumneavoastră”

Bostonul e un oraș desenat pentru un supererou. Are un ziar care se chea­mă „The Boston Globe”, citit și res­pectat de toată lumea, un fel de ediție lo­cală a „The Daily Planet”, gazeta aceea la care lucrează Superman în tim­pul liber; un întuneric al lui, roșiatic; zgîrie-nori la cîteva străzi de Atlantic, pentru fotogenie; un primar care mor­măie și atunci cînd îl elogiază pe JFK, dar pe care 57% dintre locuitori dec­la­ră că-l cunosc personal, de aceea îl tot aleg de 20 de ani încoace. Plus că, prin sta­țiile de tramvai, autoritățile au instalat pe stîlpi niște cutii metalice, de la care poți apela rapid serviciul de pompieri, poate chiar pe super-eroul de serviciu.

Capitala statului Massachusetts e legată de restul Americii prin auto­străzi pe care le vezi dimineața dev­re­me la televizor, pentru că pe deasupra lor trec elicoptere, iar reporterul transmite de obicei că nu s-a întîmplat ni­mic deosebit, că traficul e normal și că lumea poate merge liniștită la serviciu. Elicoptere auzi tot timpul peste Bos­ton, oriunde ai locui. Orașul ăsta îți spune că, dacă e ceva, te va salva. Dar nu e tot timpul așa.

Boston Lonely

Acum cîteva zile, un tînăr la costum care urcase în stația Coolidge Corner po­vestea că l-a sunat o domnișoară și i-a zis: „Bună ziua, sînt asistenta fra­te­lui dumneavoastră, mi-a zis să vă sun pentru a stabili detaliile întîlnirii dumnea­voastră la restaurant”. Tînărul la cos­tum vorbea destul de tare și chiar rîdea pe alocuri, însă restul oamenilor din tramvai erau conectați la niște fire și n-au auzit nimic, sigur s-ar fi amuzat și ei. În ediția de duminică a „The Boston Globe”, la pagina cu scrisori de la cititori, e una prea ciudată pentru a fi inventată. O bătrînă se întreabă dacă e ceva în ne­regulă cu fiica ei, o femeie în toată firea care petrece mult prea mult timp cu puștoaica ei de șapte ani. Cică într-o zi fetița a răcit, n-a putut merge la școală și toată ziua a stat cu maică-sa, au rîs și au cîntat. E normal?

Într-o sală plină cu studenți la co­municare ce-și așteaptă profesorul se aud doar tastaturi. Vezi cîte un zîmbet, dar zîm­betul ăsta e înfășurat în lumina al­bas­tră a monitorului și mai degrabă în­fioa­ră. Un studiu realizat de Massachus­et­ts General Hospital arată că 14% dintre studenții din zona Boston prezintă simp­tome de depresie. Există o formație locală care se cheamă Boston Lonely, niș­te băieți care cîntă un rock destul de plictisitor.

Pare-mi-se că oamenii n-au fost mai departe unul de celălalt, nici în vre­mea epidemiilor fatale, nici atunci cînd se urau de moarte. A urî pe cineva în­seam­nă să-i dai importanță și cel mai eficient e să-l ignori cu totul; asta si­gur îl va măcina și cu puțin noroc îl va distru­ge, orice revistă cu sfaturi practice știe asta. Strategia merge și la scară lar­gă: urcă în tramvai, pune-ți căștile în urechi și așteaptă.

Vlad ODOBESCU