Cînd viața îți dă lămîi, fă limonadă și arunc-o pe geam

Cînd viața îți dă lămîi, fă limona­dă, spune una dintre axiomele Facebook-ului, alături de alte citate inspira­ți­o­na­le menite să te atingă adînc, în stră­fun­duri, să te facă să te scuturi de amorțeală, iner­ție, să te scoată din oricare ar fi drama pe care o trăiești, și să zîmbești finalmente învingător înspre soare.

Mai aflăm că viața e o descoperire continuă a sinelui, că nu trebuie să ce­dezi vreodată în urmarea idealului tău, și multe altele. The thing is, cum spun britanicii, că totul crapă cînd iubirea dispare din viața ta într-un mod du­re­ros. Poți să faci limonadă cu toate citatele motivaționale și apoi s-o arunci pe geam. Vrei un rucsac nou, o excursie la Ve­ne­ția, o avansare, bilet la concertul ace­la, rochia aia verde din vitrină, pe toa­te astea brusc nu le mai vrei, vrei iubire, o vrei înapoi și altceva nu mai contea­ză.

Dar iarăși, despre lucrurile acestea se cade să vorbești în metafore, pentru că nu există afirmații care să stea în picioare pentru iubire. Ea există și atît. Astfel, nu vă voi spune că pisica mea mă iubește. Vă voi spune doar că ea nu mă lasă acum să scriu acest text, pentru că vrea să mă mîngîie.

Iubirea, suferința, ratarea, eșecul, ia­tă ce minunate daruri am primit de la Dumnezeu. Așa că nu vreau să aud senzaționale mantre despre ridicarea de la pămînt, înfierbîntate discursuri des­pre sigur că orice este posibil și noi pu­tem să facem, incredibile parabole răsuflate despre cum ne putem mobili­za împreună ca să devenim niște superprofesioniști, să aducem companiei pro­fit!, să satisfacem clienții cu serviciile noastre ireproșabile!, să ne setăm min­tea ca să călcăm pe cărbuni încinși la traininguri motivaționale.

Pozitiviștilor, sînteți lamentabili. Ier­tați-mi brutalitatea, dar nu veți avea vreodată culoare în ochii mei. Sînteți terni ca o coală albă de hîrtie. Charles Bucowski era beat în majoritatea timpului, se folosea de alcool ca să se îm­pri­etenească cu propria viață atît cît să poată trăi și scrie, era laș dar mai ales genial. Refuzat de lumea literară la în­ce­puturi, s-a răzvrătit rămînînd beat ze­ce ani și nescriind nimic, dar acești ani pierduți în alcool cum îi numește, au fost materialul cărților sale autobio­gra­fice și ficționalizate de mai tîrziu. A avut o slujbă de rahat mulți ani la rînd, la un oficiu poștal în Los Angeles, a jelit femei iubite și a scris, așezînd tot eșecul vieții sale într-o capodoperă li­terară.

Poeta Sylvia Plath s-a sinucis la 31 de ani, arătîndu-și refuzul de a colabora cu o lume pe care nu o putea accepta, și-a înhățat liberul arbitru, libertatea de a dispune de propria ei viață, și a de­cis să pună punct. La 19 ani după moartea ei, avea să primească Pu­li­tze­rul pentru volumul Collected Poems. Poe­ziile Sylviei au irumpt din suferință, pozitiviștilor, citiți Poppies in July, citiți Ariel, și nu mă faceți să vomit cu zîmbetul vostru propagandistic.

Pledez pentru eșec. Pentru că în fa­ța lui redevenim smeriți. Pentru că prin el sîntem nefericiți și asta este bine! Pentru că ne punem întrebări, pentru că ajungem în adîncul nostru, pentru că atunci zîmbim oamenilor într-un ric­tus al suferinței, dar unul sincer, nepre­făcut.

Haideți să fim nefericiți, să nu ne fie teamă. În timpul acesta, se coace în noi ceva, un mugur sau un început  de fruct care ne va salva mai devreme sau mai tîrziu din ratarea noastră, pe fiecare dintre noi, diferit.

Roxana LUPU