Exclusiv de pe ultimul front

Curgea sîngele jurnaliștilor pe străzi ca o cascadă de vin negru. Gros, încleiat, s-a a­mes­tecat cu cel al protestatari­lor, al oamenilor care țipau pentru libertate. În el și-au în­muiat copiii picioarele în timp ce fugeau de focurile năprasnice ale puș­tilor automate. Profesioniști sau amatori, reporteri și redactori, editori sau cameramani, puștani cu un blog sau freelanceri care sînt nelipsiți de pe prima linie a tuturor fronturilor.

În 2012, i-a secerat sfîrșitul pe toți, la grămadă, fără preferințe, fie că erau în Afganistan, Pakistan, nordul Africii, în China sau în Africa din sudul Saharei. I-a luat pe toți, fie că filmau cu aparatură de ultimă generație sau că scriau pe agende bo­țite cu pixuri aproape goale.

88 de jurnaliști au murit în 2012 încercînd să vorbească despre liber­tate. Dintre aceștia nici jumătate nu aveau pregătirea necesară să o facă. Dar, văzîndu-se prinși în patentul regimului, văzînd cum Internetul es­te sugrumat și cum comunitatea in­ter­națională nu auzise de nici una din­tre ororile care se-ntîmplau pe stră­zile din fața lor, au pus mîna pe-o ca­meră și pe-un pix și au început să spu­nă povești. Și n-au murit în focuri încrucișate, din întîmplare, în bombar­damente sau călcați de mașini. Au fost vînați, hăituiți, scoși cu forța din case și executați fie în ochii celor din jur fie în încăperi de unde cadavrele lor nu vor mai ieși niciodată.

Raportul alcătuit de „Re­por­te­rii fără frontiere” nu-i îndosariază însă doar pe aceștia. Nu îi uită nici pe cei 38 care au fost răpiți, pe cei a­proa­pe 900 arestați sau cei 2000 care au fost bătuți și amenințați. Nici pe cei mai bine de 70 care au fost nevoiți să-și părăsească țara de frica represaliilor.

Raportul alcătuit de „Re­por­te­rii fără frontiere” ar trebui să fie media­tizat pe toate canalele de comunica­re din țară. Pentru cei căzuți în nu­me­le libertății de exprimare ar trebui ca toate televiziunile să-și întrerupă pentru un moment emisia, ca zia­re­le să lase o primă pagină goală și ca radiourile să emită, un timp, în gol. Să ne aducem aminte de cei care țin în viață adevărata menire a me­se­ri­ei acestea, aceea de a informa, prin tăcere. Să nu mai poluăm, să nu mai acuzăm, să nu ne înjurăm. Fără sen­za­țional, fără pornografie, fără po­li­tică și fără cultură.

Să le dăm celor care-au murit toc­mai acel lucru pentru care au luptat. În mijlocul balamucului vieții noas­tre, să nu ne mai uităm pieziș la ni­mi­curile de zi cu zi. Să ne oprim pentru o clipă și să ascultăm. Și atunci cînd nu vom auzi nimic, să știm că ne vor­besc.

Cătălin HOPULELE