Frica păzește bostănăria

Am scris de mai multe ori în ziar despre capacitatea studenților de a ieși în stradă. Nu să protesteze împ­o­t­riva unor bentițe, a unor idealuri, pentru apă caldă în cămin sau de­ratizare mai eficientă. Ci să poată să fie mai mult decît o masă de ma­ne­vră prinsă în plasa unor organizații sau a unor asociații ale căror misiuni sînt de a organiza petreceri și evenimente cvasi-culturale. Lip­sește în schimb cu adevărat un sin­di­cat al studenților, după model eu­ropean, care să faciliteze un dialog continuu cu ministerul, care să ape­re drepturile, libertățile dar și care să coordoneze responsabilitățile ti­ne­rilor și să se asigure că acestea se respectă. Mereu am acuzat în pa­gi­ni­le noastre această indolență a studenților de a-și asuma un rol pe ca­re l-au avut încă din anii ’60.

Însă există actori în viața acade­mică românească care încă se tem de această putere a studenților pe care nici ei nu știu că o au. La Uni­ver­si­tatea Babeș Bolyai (UBB) din Cluj, o formațiune studențească numită, (culmea!), Tinerii Mînioși, organi­za, sub egida instituției de în­vă­ță­mînt superior și cu acordul aceste­ia, o serie de proiecții de filme documentare la sfîrșitul cărora se năș­teau cîteva dezbateri. Inofensive. Însă joia trecută, la intrarea în sala de pro­iec­tare au găsit paznici ai universității, care au oprit accesul în sală tuturor celor care nu erau studenți ai UBB. Apoi acolo și-a făcut apariția și un echipaj al Poliției care a venit, (cul­mea!), nu ca să întrebe paznicii de ce opresc intrarea tinerilor într-un spațiu public, nu ca să îi întrebe pe gardieni de ce i-au bruscat pe aceș­tia, ci ca să joace și ei rolul de portar.

Care era mărul discordiei? Al 18-lea film pe care voiau să îl pro­iecteze Tinerii Mînioși era „Blo­ka­da”, o proiecție care vorbește, (cul­mea!), despre cel mai mare protest studențesc din Croația. Studenții au emis comunicate de presă, au vo­ci­ferat, universitatea le-a împins sub nas regulamentul de ordine interi­o­a­ră care, în mod ciudat, pînă acuma nu i-a împiedicat să organizeze ce­le­lalte 17 evenimente.

Chiar dacă peste acest episod se va trage cortina destul de re­pe­de, ar trebui să rămînem cu un lucru: chiar dacă studenților le lipsește or­ganizarea și chiar dacă amintirea ma­rilor mișcări studențești din țară și de pretutindeni nu mai sînt invoca­te, există încă speranță. Fiindcă toc­mai ideea unui grup de oameni cu mintea descuiată provoacă teamă, tra­gem nădejdea că, indiferent cum ara­tă studenții de astăzi, o generație ca­re va încerca să se bată pentru ce n-am încercat noi va avea (culmea!) șanse să reușească.

Cătălin HOPULELE