În Pipera

Multă vreme, pentru mine, Pi­pe­­ra era sinonim cu un cartier de vi­­le din capitală, făcut fără cap și fără ca­nalizare, așa cum sînt mai toate car­ti­e­rele noi din București. Era ca­pă­tul de linie al metroului unde nu a­jun­ge­ai nici din greșeală, absorbit fiind pro­babil de ultimul roman de urban fantasy.

În fine, era locul unde unii co­legi de breaslă mergeau să lu­cre­ze. Eu, deși locuiesc într-unul din car­ti­e­rele muncitorești ale mizerului Bu­cu­rești, aveam pretenția că măcar lu­crez în centru.

Puteam să trec, în fiecare zi, ele­ga­nt, prin Cișmigiu. Sau dacă vo­ia­m să iau pulsul vieții negustorești, tra­ver­­sam piața Matache, cu ultimele sa­le clădiri monument în demolare, pe zidurile cărora cineva a scris cu al­bastru „Privește cerul!”. Lucram la ul­timul etaj al unei clădiri nu foarte bu­siness, iar în pauza de țigară pri­ve­am acoperișurile caselor vechi din jur sau pe domnul din casa vecină, ca­re prefera să frece blatul de la bu­că­­­tărie în pielea goală.

La începutul a­cestui an, trustul de presă la care lucrez a fost înghițit de un altul. Așa am ajuns în Pipera. Di­mineață de dimineață, atunci cînd co­bor împreună cu alte sute de ti­ne­ri de vîrsta mea în stația Pipera, simt că se fac experimente pe mine. Cînd mă uit în sus pe scări, văd spinările ple­ca­­te ale corporatiștilor de 30 și ceva de ani, acoperite de paltoane și geci gri, îna­intînd încet, împotmolindu-se în ba­rele de la ieșire. Dacă în oraș e soa­re, în Pipera e ceață, dacă în oraș e uscat, în Pipera plouă.

Odată ajunși afară, la lumină, în­ce­pem slalomul printre nămeții îm­bi­bați cu benzină și băl­to­ci. Am im­pre­sia că în Pipera gheața nu se to­peș­te niciodată complet. Gră­bi­ți să bi­­feze pontajul înainte să treacă ora ze­­ce, corporatiștii grăbesc pasul, in­tră în depășiri, își caută din priviri co­legii și, din loc în loc, se lasă în­ghi­țiți de ușile de sticlă ale clădirilor de birouri: HP, Banc Post, Ringier etc. Salută fata de la recepție, se a­șează cuminți la calculatoare, în bi­ro­­urile open space, își iau apă Cum­­pă­na în pahare de plastic, verifică e-mail-urile, ies la țigară. Merg la ba­ie, verifică e-mail-urile, răspund la te­­­lefon, intră pe Facebook, răspund la telefon, ies la țigară.

În pauza de prînz, tinerii corpora­tiști merg la cantină. Cantina e la stan­darde europene, la HP e chiar ma­re, dar se face coadă în jurul orei 13.00. Miroase sinistru a mîncare am­balată în plastic, lumea mănîncă po­liticos, cu tacîmuri de plastic, se so­cializează, din cînd în cînd mai au­zi pe cineva vorbind în engleză. Dar e curat și pe fiecare masă, fie ea ver­de, portocalie sau galbenă sînt va­ze cu flori. Pauză de țigară, e-mail, telefon, Fa­ce­book, ședință.

La cinci seara, corporatiștii se scur­g în șiruri neregulate spre me­tro­u, nu înainte de a bifa cartela e­lec­tro­nică. Circulă pe Facebook un ban­c cu corporatiști, poate l-ați mai ci­­tit: „Te trezești, Nokia, Colgate, Nes­cafe, Hochland, Orbit, Renault, Com­paq, Epson, Nokia, Nokia, No­kia, McDo­nalds, Coca-Cola, Orbit. Com­­paq, Epson, Nokia, Nokia, No­kia. Renault. Tuborg. Tuborg. Tu­bor­g-Tuborg-Tuborg-Tuborg. No­kia… Nokia. Durex. Colgate. Te cul­­ci.”

În stația de metrou Pipera, in­va­riabil, un peron este gol, celălalt es­te aglomerat. Nimeni nu vine în Pipera seara, nimeni nu pleacă de ai­ci dimineața. Așa stau lucrurile.

Alina BĂISAN