Jurnalul unei sărăcii

Petru are 55 de ani. Picioarele groa­se ca niște butuci de stejar uscat și ve­ne­le groase, aproape să explodeze, a­nun­ță boală grea. E gras, ochii al­baș­trii îi înfundă orbitele acoperite de șu­vi­țe de păr alb, nespălat cu lunile. Pe­tru are 55 de ani și a fost paznic. Nevastă-sa poartă cu ea toate bolile pămîntului. Plăpîndă, cu ochii mijiți sub sprîncene subțiri, jinduiesc la mîncare cînd se uită spre singura găină care aleargă în cur­tea pustie de orătănii. Doi cîini la­tră într-un colț. Unul într-o cușcă fără tavan, un al doilea sub un braț de co­ce­ni uscați.

Petru are 55 de ani, a fost paznic și merge în sat cu ziua de muncă. Bor­de­­iul în care stau soții Pușcașu ap­roa­pe stă să se prăbușească. Un par și un cu­ier din fier susțin tavanul spart, prin­tre care se văd bucăți de lut amestecat cu foi de porumb. Se vede cerul pe la col­țuri și din spatele icoanei cu Mîn­tu­itorul vine aer rece, de iarna. Firele de curent electric se întîlnesc în mij­lo­cul camerei inutil. Becul în casa so­ți­lor Pușcasu nu se mai aprinde din 2008. Nimeni nu a schimbat becul. Nici nu știu dacă mai funcționează. Și oricum da­că ar funcționa nu ar avea cu ce plăti cu­rentul.

Petru are 55 de ani, a fost paznic, merge în sat cu ziua de muncă și în sea­ra asta a mîncat o bucată de mă­mă­li­gă. Ieri tot o bucată de mămăligă cu o farfurie de ciorbă cu fasole. Zeamă chio­ară, zîmbește jenat bărbatul, că fa­so­le mai puțin, costă. Pe masa din că­mă­ruță îngustă zace un casetofon ve­chi, rusesc. Singurul în stare să mai reziste vre­murilor șubrede. A rămas fără bu­ton de volum. Merge tot timpul la ma­xim. Oricum, și dacă ar avea butonul, tot degeaba ar fi. Soții Pușcașu stau des­tul de prost și cu auzul. Bani de mîn­care nu sînt, darămite pentru aparate pen­tru ureche. Cînd au bani cumpără ba­terii. Deschid aparatul dimineața, la prînz și seara pe Radio România Ac­tua­lități. Ascultă meteo la jurnal. Ieri a fost senin, dar mîine și poimîine se anunță încălzire și un pic de lapoviță. Nu e bine, spune îngrijorat Petru Puș­ca­șu. Bordeiului aproape crăpat, asta îi mai trebuie, încă o găleată de apa și oa­menii o să doarmă sub cerul liber, mai rău decît cîinii din ogradă, care latră din ce în ce mai tare, spre urlet, a pagubă, în timp ce găina cotcodăcește a ouă. De două luni tot așa face și de­gea­ba, cuibul n-are ouă. O fi vreo di­ha­nie în preajmă.

Petru are 55 de ani, a fost paznic, merge în sat cu ziua de muncă și în se­a­ra asta a mîncat o bucată de mămăligă cu mălai împrumutat, pe o spinare de lem­ne, de la vecina din stînga casei. To­porul știrb în gură lovește lemnul sub­țire furat din pădure. Lemnul verde mai degrabă crapă sub loviturile icnite ale bărbatului. Trosc. Uff. Trosc. Uff. Trosc…. și plămînii icnesc, gura se între­deschide, spatele scîrțîție aproape să crape, bărbatul își ridică burta grea… Gata, nu mai pot. Dimineața a fost la pădure, înainte să se lumineze și a reușit să taie o spinare de lemne. Nu le poate duce tot drumul de unul singu­r. Face zece pași se oprește. Face zece pași se oprește. De la bordei pînă în buza pădurii sînt doi kilometri. Ne­ves­te-sii îi e frică de pădure. Nu intră, îl așteaptă la intrare în sat. Pe masă cî­te­va monede de 50 de bani și ligheanul cu mălai acoperit de un ștergar soios.

Petru are 55 de ani, a fost paznic, mer­ge în sat cu ziua de munca și în se­a­ra asta a mîncat o bucată de mămăligă cu mălai împrumutat, pe o spinare de lem­ne, de la vecina din stînga casei. Și-a pierdut locul de muncă acum cî­ți­va ani cînd un doctor i-a tăiat carnea, i-a tăiat coasta, i-a scos rinichiul și l-a cusut înapoi. Petru Pușcașu a primit pe un rinichi 100 de dolari și o sută de lei. Și de atunci nenorocirea a săpat la te­me­lia casei și a destinului lui și al ne­ves­te-sii ca o dihanie.

Andrei CIURCANU