Libertatea ochilor căscați

În urmă cu un an de zile, Ja­po­nia a fost foarte aproape să devină epicentrul sfîrșitului lumii. Fără exa­gerări, fără hiberbole inutile. Dacă ce­va ar fi mers rău, dacă reacția nu ar fi fost pe măsura cataclismului, tsu­na­miul care a lovit coasta japoneză ar fi provocat reacții în lanț în centralele nucleare ale Fukushimei, re­acții ce ar fi făcut din Cernobîlul un simplu foc de artificii.

În urmă cu un an de zile, am avut pe masă niște repere. Am văzut că pînă și cele mai sigure sisteme de siguranță pot da greș în fața forței brute a naturii. Desigur, oricînd se pu­tea ca un tsunami să lovească cu pu­tere coasta Japoniei, dar nimeni nu și-ar fi închipuit că ar fi fost de o ase­menea intensitate. Prin urmare, ni­meni nu s-a pregătit împotriva lui. Sînt la fel de multe șanse să se întîmple un asemenea cataclism cum sînt să te lovească de două ori fulgerul într-o zi senină. Dar, ca multe dintre ghi­ni­oanele vieții, e suficient să se în­tîm­ple o singură dată.

Important este cu ce rămîi după o asemenea catastrofă. Și, dintre toți, se pare că doar japonezii au ieșit cu fruntea sus. E drept, nu e cum îi lau­dă toți, nu au ridicat totul ca înainte, nu trăiesc în pace și armonie, nu au trecut ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Oricît de demult ni s-ar inocula faptul că societatea japoneză e o adunătură de roboți, nu prinde. I-am văzut în imaginile din acea zi. Am văzut familii destrămate, am văzut oameni evacuați cu forța din casele în care au trăit întreaga viața. Ne-am uitat surprinși pentru că imaginile semănau cu ce rula în calup pe posturile noastre de știri cînd au fost inun­dațiile în țară. Pînă la urmă, în fața suferinței reacționăm cu toții la fel, indiferent de bagajul cultural sau de cît de înguști ne sînt ochii.

Dar dintre toate soluțiile pe care le puteam urmări, noi le-am ales pe cele mai proaste. Astăzi, după un an, în toate marile orașe ale lumii s-au născut proteste împotriva ener­giei nucleare și a pericolelor pe care ex­ploatarea acesteia le presupune. Pro­teste de altfel întemeiate. Dar nu as­ta trebuie să înțelegem din ceea ce s-a întîmplat. Dacă de fiecare dată cînd se întîmpla cîte o catastrofă băgam capul în nisip mergeam și acum ca Flinstone cu mașinile pe autostrăzi pietruite.

Nu pretinde nimeni că omenirea ar fi în sine curajoasă. Dar nu e semn nici de curaj și nici de lașitate să în­veți din greșeli. Să ridicăm ziduri mai mari, să betonăm centralele nu­cle­a­re mai bine, să punem mîna să dăm zăpada jos de pe casă. Pe japonezi nu i-a sterș nimeni la nas.

Cătălin HOPULELE