Lustrație în bătaia vîntului

Odată cu schimbarea regimului comunist prin revoluția din 1989, am crezut că se va schimba și întreaga clasa politică. În încercarea de a-i ține la preș pe cei care au ocupat funcții înalte în conducerea statului înainte de ’89, Proclamația de la Timișoara a venit cu celebrul „punct opt” care se dorea să-i îndepărteze pe securiștii și activiștii care, mai nou, aveau chip de salvator (și din Frontul Național, dacă se putea).

Din păcate, totul a rămas la nivel declarativ, iar noul parlament format la acea vreme a trecut cu vederea peste cerință. În urmă cu cinci ani, Mona Muscă a venit în fața politicienilor din Casa Poporului și le-a prezentat legea lustrației. Societatea civilă a răsuflat liniștită, însă proiectul legislativ a intrat într-un silentio stampa dureros.

Clauzele de neconstituționalitate, lipsa de interes a parlamentarilor și pura dorință de a nu se aplica, au făcut ca proiectul liberalei să se piardă în sistemul birocratic. Unde mai pui că însăși Muscă a fost acuzată că ar fi colaborat cu Securitatea (culmea, tocmai cînd se discuta despre legea pe care o inițiase!). Cu imaginea distrusă și cu sprijin mai mult decît inexistent din partea colegilor, dumneaei s-a retras într-un con de umbră treptat. Săptămîna trecută, proiectul a trecut de comisia juridică, urmînd, ca în viitorul apropiat, să intre în Camera Deputaților spre a fi adoptată. Din păcate, legea vine acum în semn de batjocură. Articolele restrîng foarte mult lista posibililor lustrabili, cei care sînt amenințați vin și spun că nu au primit nici un verdict din partea Consiliul Național de Studiere al Arhivelor Securității și apare și Ion Iliescu spunînd, vădit iritat, că se simte hăituit de oamenii lui Traian Băsescu, mai ceva decît pe vremea fostului regim.

Valoarea simbolică, minimul pe care ar fi trebuit să-l aibă acest proiect, dispare acum cînd se vede că totul este făcut doar pentru că se cere sau că nu mai pot da înapoi. La finele lui 1997, Cehia a venit cu prima variantă a acestei legi, puțin mai tîrziu a apărut și Germania în aceeași mișcare, iar Polonia de exemplu, în 1998 și-a prezentat foștii comuniști.

România, după 20 de ani de democrație, clipește mai mult decît timid în fața acestei inițiative tardive și se supune în continuare celui care, în anii 90 chema minerii la plantat panseluțe.

George GURESCU