Mărţişorul vinovat

Mi-e greu să cred că primăvara femeilor s-a clădit trainic pe o coloană de zambile ţinute în viaţă cu forţa de ţigănci cu fuste largi şi colorate ochios. Că şi-au văzut toată munca de peste an încununată , ca un copil care şi-a zdrelit coatele învăţînd, cu o mînă de flori prin care s-au înnodat iţe albe, iţe roşii. Dar mamelor li s-au înseninat chipurile cînd s-au umplut vazele de sticlă de pe birouri, nu pentru că n-au luptat destul ca să ne crească, ci pentru c-au ajuns, printre mîhniri şi ani vărsaţi în sufletele nastre, femei cum nu ştiu toate femeile să fie. Pentru că ele ştiu că locul lor în lume nu face întocmai cît strălucirea din ochii unui prunc, ci cît lumea pe care-au construit-o în jurul lui. Ştiu că undeva sigur au greşit şi nu pot decît să aştepte, strîngîng din cînd în cînd din ochi, să le învinovăţim de un neajuns pe care credem că ni l-au ursit.

Nici una din femeile prin viaţa cărora trecem n-a stat în drumul nostru nostru ca să le dăm mărţişoare, ci tot mai puţine motive să se simtă vinovate.

Mamele noastre au culorile pămîntului pe care ne-au născut şi pe noi. Ale spitalelor gîndite mai degrabă să repare adulţi pe care-i trage de-o mînă durerea de moarte decît să pună în faşă şi în braţe calde un miez de om sănătos. Au culoarea minţilor tulburate ale copilelor care n-au avut nici dascăl, nici timp să înveţe că atunci cînd naşti un trup nou, faci loc în lume şi pentru un suflet care aşteaptă de la tine izvor nesfîrşit de înţelepciune. Că urletul din saloanele maternităţilor e doar durere, nu-i lecţie de viaţă. Dar cel mai crunt e faptul că pămîntul nostru poartă şi el culoarea chipurilor de mamă. Că le înghite pentru că nu ne chinuim destul să le protejăm şi plătim un preţ de 24 de suflete la fiecare o sută de mii de naşteri într-un an, cel mai scump în toată Europa.

Să nu ne amăgim cu lacrimile vărsate peste buchete de-un 8 martie plin de duioşie şi îmbujorări. Obrajii mamelor se sting şi ei dacă nu-s stropiţi cu conştiinţa faptului că ele-s acolo şi nu vor decît să se îngrijoreze pentru noi. Palmele bătrînelor care ne-au strîns obrajii de prunc se înăspresc dacă uităm să le cuprindem, fiindcă ele ne-au pus la cale rostuirea înainte să scoatem primul nostru cuvînt. Nici una din femeile prin viaţa cărora trecem n-a stat în drumul nostru nostru ca să le dăm mărţişoare, ci tot mai puţine motive să se simtă vinovate. Nu vor să plîngă de emoţie că ne-am amintit de ziua care-i a tuturor mamelor, ci de acele zile în care nu pot să ne pună picioarele pe pămînt, unul cîte unul, în paşi siguri.

Femeile noastre nu merită flori. Nici împletituri alb-roşii, nici felicitări cartonate cu sclipici. Lor ar trebui să le dăm motive să nu simtă zădărnicie în ce-au crescut, în ce-au pus deoparte pentru noi. În drumurile bătute cînd noi ne-am ştiut cum să le călcăm Lor să le dăm bucuria de-a de-a nu fi zămislit deşertăciune.