Moșu’ mi-a adus un președinte

De nuiele nu mi-a fost niciodată fri­că. Știam că odată și odată tot le voi primi. Și, pe măsură ce creș­team, am uitat de cadouri, care i­ne­vi­tabil s-au transformat în bani și-am început să-mi cumpăr ce vreau. Ul­timul dar de care-mi aduc aminte a fost un cuțit vînătoresc care și azi mă mai ține, fie că-l folosesc la tă­ia­tul pîinii în cămin sau la desfăcutul con­servelor de „car­ne în suc propriu” pe munte.

In­diferenți ca Moșii mi-au fost și politicienii. Apăreau la fel de des în viața mea, la televizor sau în dis­cu­țiile tatălui cu vecinul de la doi, un tip cam zgomotos și prea în­cre­ză­tor în teoria conspirației.

Atîta timp cît banii, fie și puțini, ve­neau, pu­tea să-i aducă și Con­stan­tinescu în casă, iar Moș Cră­ciun să conducă ța­ra. De racheta de la LEGO nu mi-au ajuns niciodată și pentru abona­men­tele de la sala de In­ternet din car­tier trebuia să as­cund în fiecare zi cei 20.000 pentru mîn­care sub chiu­veta din baia de ser­viciu. Din școa­la generală am învățat să păs­trez astfel banii pentru toate prostii­le care mă fascinau.

Ca cetățean am fost cu atît mai pu­țin responsabil. Nu vroiam să aud de partide, alianțe sau dezbateri po­li­tice. Nici de șefi de stat, fie că nu­me­le li se termină sau nu în „escu”, a­­tîta timp cît salariile nu se schim­bă, autobuzele-s la fel de aglomera­te și străzi se repară numai cu două săp­tămîni înainte de a­legeri, in­di­fe­rent cine cîștigă.

În­veți să nu-ți mai pe­­se cine iese pre­șe­dinte într-un o­raș care se trans­for­mă din ce în ce mai mult în kitsch sub conducerea u­nui individ a­flat la al treilea mandat consecutiv și cu sute de mii de e­­uro investiți în palmieri care se o­fi­­lesc la finalul fiecărui sezon estival. Devii și mai re­ticent cînd vezi mi­zeriile din timpul campaniei e­lec­torale. Asta dacă ai dis­cer­nă­mîn­tul să te întrebi ce relevanță are faptul că un om a lovit sau nu un copil pen­tru capacitatea lui de a conduce sta­tul sau care partid e mai comunist decît celălalt, cînd membrii fie­că­ruia fac parte din aceeași gene­ra­ție. De trei ori mi-am exercitat drep­­tul electoral, dintre care penul­ti­ma oară în bătaie de joc, desenînd ce m-a apucat pe buletinul de vot. Sînt sigur că Moșul știe și că nu va lă­sa fapta nepedepsită. Ce n-a a­flat în­că e că de nuiele nu mi-a fost ni­­cio­dată frică. Numai trei tran­da­firi ro­șii să nu fie.

Ioan STOLERU