Pizza cu blat de optșpe ani

Acum cîteva numere am scris e­xact în acest loc, în aceeași rubrică un text des­pre dorința mea de a deveni polițist. Des­pre cît de mult am asudat, despre di­clo­fenacul mentolat ce mi-a mîncat plă­mî­nii săptămîni la rînd în timpul exerci­ții­lor fizice, despre testele de gramatică și istorie de la Academie. Iată că mi se o­fe­ră șansa să o termin. Am cunoscut re­cent, un alt tînăr căruia, la fel ca și mie, acum aproape zece ani îi spunea tai­că-su să-și scuture mîinile. Eugen e acum polițist în toată regula. Și-a dorit toată viața să poarte uniformă. Eu și Eu­gen avem două lucruri în comun – fie­ca­re dintre noi are o dramă legată de unifor­ma de polițist. Drama mea este că nu am fost „înrolat”, a lui că a terminat Aca­demia.

După ce a terminat studiile, Eu­gen a devenit polițist într-un oraș de pro­vin­cie. Sub comanda unui superior, nici nu mai contează rangul, dar a cărui relație cu micii și fleicile pe grătar este mult mai aprigă decît dorința soluționării dosa­re­lor cu infractori. Din acest moment îl vom numi pe șeful lui Eugen, nea Fane. Nea Fane are 1.60, 100 de kilograme fă­ră 200 de grame. Nu poartă cravată, iar ultimul nasture de la cămașă nu îl în­chi­de niciodată. E prieten cu toată lumea, toa­tă lumea care îl ghiftuiește.

Cu nea Sică de la măcelărie, care în timpul liber mai braconează și în fie­ca­re sezon îl servește cu un portbagaj de vî­nat. Nea Fane e prieten cu patronul de la restaurantul ăla fițos unde se vinde pizza de cea mai bună calitate și uneori, la comandă fermă, pizza din aia proas­pă­tă, cu blatul fraged sub optșpe ani. Nu se ceartă cu nimeni. Singurul lui dușman în ultima vreme, mai bine zis în ultimii 20 de ani de cînd nu-l mai ajunge cu­rea­ua, e legea. Dar nu îl deranja nimeni pînă să apară în secția lui Eugen.

Tînăr, cu dorință de afirmare, s-a apu­cat de arestat infractori, să îi che­me la interogatorii, să îi bage la pușcărie. Nea Fane s-a transformat în psiholog și a decis să îi educe pe infractori în spiritul împăcării. Și mai mult decît atît, s-a de­cis să îi sprijine. Să îi anunțe cînd oa­me­nii pleacă din case ca să îi caute de bijuterii. Nu mai bine eviți o infrac­ți­u­ne de spargere care se poate termina cu vio­lențe și de ce nu ucidere din culpă? Nea Fane a devenit un fel de Robin Hood urban pentru o anumită minoritate. Ia de la cei bogați și dă la cei care vor să se îm­bogățească peste noapte. Și Doamne, ce s-a mai îmbogățit nea Fane! Atît de ta­re încît a început să ofere din preaplinul lui și la București. Portbagaje pline, va­lize cu provizii trimitea nea Fane la Capitală, de credeai că trimite la rude să se pregătească pentru cel de-al Trei­lea Război Mondial.

Ce credeți că s-a întîmplat cu nea Fane? Nimic. Își odihnește în continu­are burta pe scaunul găunos de șef și pri­vește înspre strada principală cu ochii lui mari, umezi și goi, nu care cumva să mai apară o mașină neagră cu numere de Bu­curești, din care să coboare un jurnalist neisprăvit care să îl întrebe de sănă­ta­te. Ah, și era să uit al doilea lucru pe care-l avem în comun Eugen și cu mine. Amîn­doi avem aceeași întrebare – dacă Eu­gen și nea Fane îl caută pe omul care vin­de pizza. Cîți politiști îl caută pe omul ace­la și care dintre ei o să rămînă în funcție dacă descoperă că blatul era mult prea fraged ca să fie consumat de un major?

Andrei CIURCANU