Rătăciți în Mart(i)e

Din sînul femeilor s-au alăptat atît arta cît și distrugerea. În ele poar­tă emblema sensibilității, a frumosului, a nașterii și a vieții, a că­mi­nu­lui, a familiei, a stabilității și a pa­siunii. A iubirii. Embleme care me­rită apărate și pentru care merită să lupți din răsputeri. Asta s-a și în­tîm­plat. În numele femeilor s-au pur­tat războaie, s-au pierdut vieți, s-a omorît și s-a nimicit, iar ele au ajuns să fie arătate cu degetul și să fie a­so­ciate cu durerea, suferința, ne­îm­plinirea sau hazardul.

Această dihotomie a alimentat milenii la rînd societatea, sub toate formele sale. Văzută mai mult ca fiind o posesie sau urcată la rang de ideal, femeia a fost dintotdeauna pe o poziție privilegiată, aparte. As­tăzi însă trebuie să ajungem la conclu­zia că femeia trebuie eliberată. De toa­te preconcepțiile, de legende, de istorie și de idealuri. Trebuie ajutată să coboare de pe soclul pe care a fost cimentată atîtea mii de ani, dar nu trebuie adusă în genunchi.

Pentru că prin parada această co­mercială internațională, care poar­tă pe rînd haina de 8 martie sau de Valentine’s Day, nu se aduce decît batjocură asupra lucrurilor pe care le-a reprezentat dintotdeauna feme­ia. Înecată în rîuri de ciocolată, sufoca­tă de nenumăratele scrisori de dra­gos­te, de iubire, afecțiune sau a­pre­ciere și doborîtă de cascadele de trandafiri, aceasta a sucombat și s-a lăsat betonată și mai tare pe acel soclu al prejudecăților.

Și, odată cu ea, au picat comuni­tăți întregi. Priveam fețele nave­tiș­tilor care se întorceau cu trenul spre casă, de 8 martie. În pumnul drept strîngeau un ambalaj mototolit, cînd creponat, cînd transparent, cu o floa­re care atîrna molatec înspre po­dea­ua tremurîndă a trenului. Se uitau cu dispreț la floarea din mînă, cu ură par­că, fețele îmbătrînite și ridate schi­monosindu-se în rictusuri care mai de care mai înspăimîntătoare. Pe ei nu avea nevoie nimeni să îi învețe cum să-și iubească și să-și aprecie­ze femeile. Există între ei un contract social mai sfînt decît orice le­gă­mînt în fața lui Dumnezeu sau a ori­că­rui tribunal. Un contract care nu se in­va­lidează și care e sigilat prin pă­mînt și prin moștenitori.

Pe acești bărbați nu era nevoie să-i împingă de la spate societatea și să le impună o rutină. Nu era ne­voie nici de o zi ca să le spună cum și de ce trebuie să se comporte altfel. Dar zilele acestea s-au născut din nesiguranța noastră. Într-o lume în care vorbim despre egalitate am ajuns să promovăm stereotipurile de gen ca pe niște colaci de salvare.

Cătălin HOPULELE