Rîsul femeii de serviciu

Pe cînd lucra în redacția „The New Yorker”, jurnalistul și scriitorul Cal­vin Trillin era pîndit de o teamă: aceea ca fe­meile de serviciu să nu descopere pri­mul lui draft. Și-o imaginează pe vreuna din­tre ele cum ia foile de pe birou și le ci­teș­te cu voce tare colegelor: „Ascultați ches­tia asta! Tipul ăsta se consideră scrii­tor!”. În continuarea coșmarului lui Trillin, doam­nele de la curățenie încep să rîdă zgo­motos și să lovească birourile cu pe­riile de praf, asemenea jucătorilor de ho­chei.

Trillin spune că primul său draft în­cepe într-o engleză rezonabilă, însă con­tinuă din ce în ce mai neglijent. No­tea­ză acolo toate ideile care-i trec prin cap după ce termină de documentat un su­bi­ect, fără vreo ordine anume. Mărturia lui apare într-o colecție de interviuri intitu­lată „The New New Journalism”*, în ca­re autorul Robert S. Boynton discută cu 19 maeștri ai nonficțiunii de peste O­cean despre experiențele lor în adunarea in­for­mațiilor și așezarea lor într-o ordine ca­re să închege o poveste.

Fiecare își toarnă chinul într-un ti­par unic, a cărui ciudățenie e finisată cu gri­jă de-a lungul carierei. De exemplu, Gay Talese, autorul unuia dintre cele mai complexe portrete publicate vreodată – „Frank Sinatra Has a Cold” („Es­qui­re”, aprilie 1966), ia un creion și un caiet cu foi galbene, liniat, și încearcă să scrie o frază. Folosește litere mari, de tipar. Se plimbă prin această primă înșiruire de cu­vinte, rescrie, încearcă să mai așeze una după. După primele două zile, are șase fra­ze compuse din majuscule.

După ce ajunge la cinci astfel de pa­gini de mînă, Talese le transcrie cu aju­torul unei mașini electrice de scris. Se în­grijește de fiecare dată să lase trei spa­ții între rînduri. Editează și rescrie pînă ob­ține o singură pagină de care e mul­țu­mit. Ia foaia, o pune pe perete și o ia de la ca­păt cu următoarea. Pe vremea în care a­vea un birou mai mare, obișnuia să stu­dieze foile din celălalt colț al camerei printr-un binoclu, pentru a vedea cum curg frazele, cum se mișcă scenele.

Nici Richard Preston nu se ba­zea­ză prea tare pe muze: lucrează săp­tă­mîni în șir la cîte-un lead lemnos, îl rescrie și de 30-40 de ori, apoi îl aruncă. Scrie un lead nou și-l aruncă și pe acesta, de­ci­de să se apuce de cu totul altceva, o bu­cată de la mijloc. Cînd izbutește să în­che­ie primul draft, are un șoc. Discuția lui Pres­ton cu Dumnezeul cinic al scrii­to­rilor decurge astfel: „N-am pic de talent. Trebuie să fi suferit vreun atac cerebral, mi-am pierdut abilitatea de a folosi cu­vintele. Sînt un impostor! Uită-te nu­mai la chestia asta!”. Nu îndrăznește să ara­te nimănui primele rezultate ale mun­cii sale și spune că nu poate pretinde niciunui editor să scoată ceva publicabil de acolo. Mai demult, cînd încă se în­cu­me­ta să le arate primul draft, editorii în­ce­peau să se panicheze.

Pentru a trece peste un moment de blo­caj, Jonathan Harr ia trei săculeți cu fasole uscată și începe să jongleze cu ei. E extrem de important să reușească să le învîrtă în aer pînă ajunge la un număr ma­gic, iar dacă scapă una știe că urmează o zi grea de scris. După ce-și trece no­ti­țe­le în computer și fix înainte să se apu­ce de scris, Susan Orlean intră într-o fre­nezie a gătitului. Prepară mîncăruri com­plicate, ce necesită prăjeli, fierturi la di­ferite temperaturi, mult timp. Orlean consideră că scrisul se aseamănă cu gă­titul, în sensul că fiecare rețetă e distila­tă prin cel care-o pune în cratiță.

Gama chinurilor și extravagan­țe­lor jurnalistico-scriitoricești e extrem de va­riată, iar fiecare rînd devine un martor tă­cut. Niciunul dintre ei nu lasă însă jongle­riile, fricile și mirosul de tocăniță să inunde pagina publicată.

Vlad ODOBESCU

* Robert S. Boynton, “The New New Journalism. Conversations with America’s Best Nonfiction Writers on Their Craft”, Vintage Books, 2005