România în pielea goală

Nebunia marilor orașe, asfaltul ne­gru scăldat de ploi ce se scurg și­roaie în canale, aglomerația și nervii de la me­­trou sau din tramvai nu spun nimic des­pre farmecul țării. Nu spun nimic des­pre ascunzișurile neștiute și nici des­pre poveștile oamenilor care nu merg cu metroul, care n-au laptop-uri și gadget-uri, care n-au mers în viața lor mai mult de 100 de kilometri distan­ță de casa lor, care n-au auzit de meeting-uri, brief-uri și deadline-uri.

România „în pielea goală“ o cu­noș­ti cu adevărat la talpă. Acolo unde apa cur­ge năvalnică printr-o pădure cu brazi scîl­ciați, săpînd sculpturi ciudate și cas­ca­de nervoase în rocile munților. Și e așa cum o știam din abecedarul albastru cartonat: o fată blondă, cu cosițe, voluptuoasă și cu ie înflorată. Prin prea multe locuri mu­­tilată de oameni.

Țiganu’ de pe Valea Adîncă

Un drum sălbatic și necunoscut, cu hîrtoape, șleauri și păduri nesfîrșite se de­senează de la Paltinu pînă la Cheia. De la o exploatare forestieră din apropiere de Valea Adîncă l-am luat „la ocazie“ pe Gheorghiță, într-o după-amiază de început de octombrie, ca o va­ră ușor ruginită.

Gheorghiță era un țigan (pentru cei care vor sări să mă acuze de discri­mi­nare: omul chiar așa își spunea) bur­tos, cu cămașă portocalie, cu vestă neagră pe deasupra, și cu pălărie de postav pe că­pă­țîna mare și rotundă. Mustața i se re­văr­sa pe fața rotundă și fălcoasă, ne­băr­­bierită, acoperindu-i buzele cărnoase și vineții. Mîinile muncite, cu așchii pe sub unghii, le ținea pe un lanț de vreo două-trei kilograme pe care-l cumpărase de la un meșter fierar din exploatare.

Mergea la Săcele, unde, a spus el, tră­iește într-o țigănie. Muncea în exploa­­tarea din mijlocul pădurii din apro­pie­re de Valea Adîncă cîte șase zile pe să­ptă­mî­nă. Trăia la vagon, la un loc cu cei­lal­ți bărbați și cu cele cîteva animale pe care le creșteau acolo, cai, vite și cîini. Se spăla la rîu și mînca ce-și făcea.

Cu mîinile puternice și trupul mă­tă­hălos trăgea la brazii uriași puși la pămînt cu drujba. Ca să ducă, în fiecare lu­nă, 700 de lei familiei din Săcele.

„E grea viața, domniță dragă. Poi ce să mîncăm și noi, facem un ceaun de mîn­care cu cartofi și cîrnați. Da’ dacă sîntem mulți, la o masă s-a dus, do­mni­ță dragă. Mai am un nepot care mîncă mai mult. Și cînd zice «Ungheșule, mai pune un castron, că-i bună tare!», ce să zici, că nu-i dai? Îi dai“, povestea omul amărît, cu un accent ardelenesc, în­fun­dîndu-și pălăria de postav pe cap.

Gheorghiță și filmele lui Belmondo

Vorbește țiganul și despre sărăcie, și despre politică. Despre ce se discută și se hotărăște la Centru. Că la el, viața e tot grea și tot atîta mîncare are de dat la co­pii. Carne mai rar, mai mulți cartofi. În vîrful muntelui, timpul se măsoară altfel, banii se numără altfel, iar munca se face altfel. Cu umărul și cu spinarea. Su­do­ri­le îi curg pe frunte țiganului, și le șter­ge cu palma mare, groasă și murdară.

„Poi dacă nu s-ar fura din lemne, ar fi ceva. Marțea trecută m-au furat. Vin cu mașini, cu dube, taie bucăți lemnele, le încarcă și pleacă. Dacă am stat la va­gon, n-am auzit, că-i după deal. Păduraru își știe treaba lui, că doar n-o să ne pă­zeas­că nouă lemnele“, mai spune omul supărat.

Țiganul Gheorghiță nu este orice om. A jucat și-n filme. Pe la începutul a­nilor ’70. Și nu în orice fel de filme, ci alături de Jean Paul Belmondo. N-a avut el mare rol, dar a avut onoarea să fie un figurant indian alături de marele Bel­­mon­do. Cînd drumul a dat de asfalt, am și ajuns la șoseaua mare. Gheorghiță își continuă drumul de-aici spre Săcele.

Oamenii pădurilor

Gheorghiță mi-a adus aminte de un alt român, de Vasile, un bărbat de 55 de ani, pe care l-am întîlnit tot într-o ex­ploatare forestieră, din Sibiu. L-am luat tot „la ocazie” pînă la Gura Rîului. Omul era de loc din Cîineni, de la gra­nița Vîlcei cu Sibiul, pe lîngă meandrele Oltului. Ca să cîștige o pîine muncea toc­mai peste munți, dincolo de Oașa, cu vreo 20 de kilometri înainte de Păl­ti­niș, prin munții Cîndrel. Oamenii se hrănesc din lemne, iar cu umărul și spinarea lor cîștigă șapte-opt sute de lei amărîți.

Cam așa arată România în pielea goa­lă, curată la suflet și murdară pe mîi­ni.

* Denumirea de țigan a fost folosită deoarece așa își spunea omul fără nici o reținere. Îmi cer scuze apărătorilor drepturilor romilor.

Oana BALAN