Se întîmplă noaptea

Primul lucru pe care l-a văzut cînd a deschis ochii era un caiet deschis, în fa­ță. A căscat prelung și și-a tras corpul de sub ea ca să-l odihnească. Toată noa­ptea îl contorsionase, uitase de el, îl lăsase pe scaun. Călătoria asta noctur­nă, din care tocmai ieșea, îi făcuse bine.

Se dez­meticea, cu o dulce delăsare – nu mai avea cum să se întoarcă acolo acum, în mo­mentul ăsta, știa. Dar o să se în­tîm­ple din nou. și asta îi bucura celulele, îi ex­cita creierul, o făcea să-și simtă corpul din nou. Redevenea ea, sau, mă rog, în­fățișarea asta familiară, ca să se poată a­poi întoarce, mai tîrziu. Trebuia să se în­toarcă.

A observat că piciorul drept începu­se să-i sclipească, așa că și-a băgat de­getul în gură, l-a înmuiat în salivă și s-a apucat să se frece cu frenezie, să în­roșească carnea, să rupă epiderma ca pe-o piele de șarpe de care te dez­bra­ci– dansatoarele îi dăduseră cu un gloss de corp, sau așa ceva. O să se o­biș­nu­ia­scă. Cu asta, cu tocurile, cu chestia asta ce pare un costum de baie cu paiete, mulat pe corp, cu hăhăitul, cu dinții sparți, cu rînjetul, cu rînjetele.

Mă obișnuiesc cu orice, atît timp cît tu o să stai în fața mea, în aceeași încăpere, și o să mă privești. Maneliștii ă­ia scoteau bani încontinuu, încontinuu, n-am văzut atîția bani în viața mea. Du­ce-ți-vă dracului! Nu pentru voi sînt ai­cea. Cînta fata aia, Alexandra Stan, o me­lodie stupidă care-mi place, „Mis­ter Saxobeat“, sau așa ceva, a intrat în nu știu ce topuri internaționale cu ea, și A­lexandra asta nu prea știe limba ro­mâ­nă, am auzit-o într-un interviu, la te­levizor.

Altceva voiam să zic, era melodia asta, cădeau niște hîrtii lucioase din ta­va­n, eram urcată pe scena aia de club și vedeam cocotele și vedeam băiețeii-co­pii de Dorobanți, și starurile de mîna a paișpea, machiate strident, gîlgîind la Red Bull, și vedeam colegele mele, ce­lelalte animatoare, și mulțimea aia de cocote și de maneliști sau ce-or fi fost, care se unduia ca un singur corp, care se rotea ca o entitate ciudată formată din mai multe trupuri, un singur trup. Eva-mi făcea semne de încurajare, era bu­cu­roasă, mă descurcam! și vorba aia, era prima mea seară.

Da’ Eva stătuse cu mine și-mi a­ră­ta­se tot, zicea, parc-o aud: „Te-nvăț eu tot, tu trebuie doar s-asculți muzică ie­f­tină!“. Avea gene false la ochi dar mi-a plăcut ce-a zis. „Cred c-o să mă descurc”, m-am gîndit, și am continuat să mă mișc, cum îmi arătase. Treptat, am in­trat în ritmul mulțimii, simțeam cum mă duc înspre dreapta cînd se duc ăia to­ți înspre dreapta, și tot așa, și era bi­ne, mă pierdeam în masa aia de oameni, nu-mi mai păsa de nimic, nu mă mai gîn­deam la nimic, doar la tine. Apoi mă lă­sam în jos, „trebuie să fii lascivă!” îmi spusese Eva, păi, na!, ea de cînd e-n clu­bul ăsta? De mult; contează experi­e­n­ța, își spune cuvîntul.

Eu nu am fost de multe ori lascivă în viața mea, acuma stau și mă gîndesc da­că am fost vreodată (spune-mi, mă pri­vești?). În adolescență sigur nu, că mă fă­ceau colegii ciudată, strigau după mi­ne „ciudato!“; rahat, nu eram. Cre’că doar mă străduiam să fiu, eram doar sin­gură, asta da, singură. Alexandra-i dă înainte cu melodia, e talentată fata asta, de ce vorbesc eu urît despre ea? E tare, frate, în clubu’ ăsta!, Evaaaaa, look at me!!!, (n.r.: Eva, uită-te la mine) ha, ha!

Cum ar fi ca dimineață să nu se ter­mine totul? Mă las și mai mult în jos, mă unduiesc, mă ridic, aud doar mu­zica, mă gîndesc la tine, mă gîndesc des­tul de mult la tine. „Makes me dan­ce/ Brings me up, brings me down/ Plays it sweet/ Makes me move like a freak/ Mister Saxobeat!” (n.r.: Mă face să dan­sez/Mă ridică, mă coboară/ Mă face să mă mișc ca un monstru/ Domnul Sa­xo­beat), zice Alex. You go, girl!

Apoi, cînd cred că băgam o latera­lă dreapta, cu capul pe spate, lipindu-mă de bară, coborînd în jos pe ea, cu priviri­le lor lipicioase pe mine, cu sclipiciul ăla pe pi­cioare, cu sînii pe-afară, am văzut că vi­ne tavanul spre mine, că Alexandra în­­cepe să cînte în surdină, erau niște ba­ni în aer care se volatilizau, Eva nu știu unde dracu’ dispăruse, cocotelor li se decolora rujul pe buze, tu dis­pă­ru­seși sau nu fusesei niciodată acolo, și pe mine începuse să mă doară tot corpul. Da’ rău! Cînd am deschis ochii am vă­zut că-l uitasem pe scaun și că eram la mi­ne-n dormitor. Aveam caietul în față și ul­timele rînduri, pe care probabil le scrisesem înainte să plec, erau: „de ce este nevoie ca să mă privești?“.

Roxana LUPU