Și eu am apărut la gazetă

„Trezește-te, fraiere. Nu dormi cu ca­pul pe masă cît sînt eu aici, ai în­țe­les?”

Ridic cu greu privirea, izbit fiind de o sticla goală din plastic. Nu disting cine a aruncat-o, nici măcar nu-mi amin­tesc unde sînt. Iau sticla și o trimit în zbor spre celălalt capăt al mesei.

„Lasă-mă, să dorm,” zic. Apoi îmi așez urechea înapoi pe brațul stîng.

„Cu cine vorbești, mă, tu?,” aud ca prin vis.

„Cu tine, dobitocule,” răspund fă­ră ca măcar să deschid ochii.

Dintr-o dată, simt că cineva mă tra­ge tare de umeri. E prietenul meu re­ve­nit de la baie.

„Ce faci, ai înnebunit? Tu știi ci­ne e ăsta?”

„Habar n-am”, răspund zîmbind, dar prietenul meu nu pare să guste veselia mea.

„Hai să mergem de aici, ăsta te o­moa­ră, hai în altă parte…”

„Mor cu el de gît,” mă dau eu rotund..

„Ești beat. Hai de aici.”

Mă ridic greu de tot, îmi simt gu­ra amară și uscată, pleoapele mi-s a­proa­pe lipite. Prietenul mă trage după el, e într-adevăr îngrijorat și mă mir, de obi­cei nu fuge de bătaie. Mai aud doar un „Unde pleci, țărane?”, dar nu apuc să mă întorc, că ușa barului se închide cu zgomot.

„Ăla era un interlop, controlează totul pe aici. Ce naiba te-a apucat?”, mă ceartă prietenul, în timp ce continuă să mă tragă după el.

„El de ce nu m-a lăsat să dorm?”

„Ai terminat? Hai în altă parte, ui­te acolo mai e deschis, bem ceva să ne dre­gem și o întindem spre casă.”

Sînt de acord, deși mi-e clar că nu mai pot bea nimic, vreau doar o per­nă. Ne așezăm la masă, el comandă două su­te de votcă și cîte un ice tea cu lămîie. Privirea-i aleargă în toate direcțiile și as­ta mie mi se pare amuzant. Numai mie.

„Aici erai? De ce mă faci să um­blu după tine?” Cineva mă apucă de o­braz și mă trage în sus. Interlopul.

„Mai vrei să dormi? Nu vrei să te ajut eu cu un ciocan?”

„Te rog, lasă-mă în pace. Nu ți-am făcut nimic, tu ai aruncat cu sticla în mi­ne și acum tot tu vii cu scandal.”

Mă mir, în sinea mea, cum de am de­venit dintr-o dată așa pacifist. Pro­ba­bil fiindcă observ că amicul meu a în­tins-o afară și o secundă am avut im­pre­sia că mă lasă acolo, singur. Dar nu. Rein­tră, cu mîna în buzunar, își face loc lîngă mine și îmi șoptește la ureche des­pre o piatră.

„Am o piatră în buzunar, dacă e ce­va, îl lovesc și fugim. Ai înțeles?”

Bănuiesc c-am înțeles, am chiar im­presia că dau din cap a da. Apoi mă întorc spre interlop.

„Auzi, nu vrei mai bine ceva de băut?”

„Dai tu?”, continuă ăsta să fie a­gre­siv.

„Dau.”

„Dai un vin?”

„Dau, baros”, arunc vorba asta pe ca­re am auzit-o într-un cartier. Sînt de­ja convins că planul cu piatra poate fi aban­donat.

Golanul se întoarce spre bar, cere o sticlă de vin, apoi ne întreabă dacă vrem șpriț. Nu, nu vrem.

„Ce căutați, mai băieți, la ora asta pe aici? Nu știți că e o zonă periculoa­să?”

„E?”, o facem noi pe naivii.

„Da, frate, e. Ce faceți voi, cu ce vă ocupați?”

„Noi? Scriem la ziar.”

„Serios?”

„Da.”

„Și eu am apărut la ziar o dată. Nu m-ați văzut?”

„Ei na?”

„Da, pe bune. În Gazeta Poliției.”

„Tare, răspunde prietenul meu, un pic mai relaxat și el. Da’ cu ce oca­zie?”

„Am plecat cu un Mercedes care nu era al meu,” rîde și interlopul.

„Aha. Și la ce rubrică te-au băgat?

„Tocmai asta-i beleaua, că așa sunt eu, fără noroc în viață. La „Au­tori necunoscuți”, gabori proști.

Răzvan CHIRUȚĂ