Un muzeu pe moarte

Calea Griviței 193 B, lîngă Gara de Nord. Din noianul de muzee necu­noscute din Capitală, la adresa asta se gă­­seș­te ceea ce ar trebui să fie Muzeul Căi­lor Ferate din România. Ascuns în clă­direa Centrul Național de Calificare și Instruire Feroviară, nimic nu anunță existența lui acolo. Doar portarul știe unde este și pe cine să cheme dacă apa­re vreun vizitator rătăcit. O mu­zeo­gra­fă și di­rectorul, Mircea Dorobanțu, sunt sin­gurii care te pot ghida în lumea căi­lor ferate. „Muzeografa are două facul­tăți și un doctorat. Mi-a spus că ea nu mai poate să trăiască cu 11 milioane, cât are salariu, și că pînă la Crăciun se gîn­deș­te să plece. Dacă pleacă ea, cred că se în­chide și muzeul”, spune descumpănit di­rectorul Mircea Dorobanțu.

În spatele unei uși ponosite, dar atent vopsite în crem, se află aproape toată comoara căilor ferate din Româ­nia. Pe o coală A4 lipită pe ușă este scris pro­gramul, de miercuri pînă duminică, între orele 10.00 și 18.00, și tariful: 3 lei.

Prima încăpere este ocupată aproa­pe în întregime de o dioramă imensă. Are 14 metri și prezintă un traseu de mun­te pe care aleargă, pe linii mici, cî­teva bijuterii feroviare. A fost construită bucată cu bucată de Mircea Dor­oban­țu și alți cîți­va pasionați de la Centru. Re­licve ale în­­ce­puturilor căilor ferate se gă­sesc în toate col­țurile primei încă­peri a muzeului. Res­turi de locomotive istorice, tampoa­ne și inscripții vechi de trenuri îți spun fie­­care o povestioară și parcă auzi încet un clănțănit de roți și un fluierat răgușit. În „acvarii” de sticlă stau așezate cu grijă machete ale locomoti­velor din diferite timpuri. Cea de-a doua încăpere te tran­spune dintr-o dată într-un birou de miș­care din secolul trecut. Trei ceferiști stau nemișcați la posturi. Unul e de pază la centrala Siemens-Hal­sche de ceasuri, un panou imens cu multe ceasuri după care se regla ora în toate gările din țară, unul ține socoteala la „mișcare”, iar cel de-al treilea e te­le­grafistul. Tot în această în­căpere se gă­seș­te și o machetă de automotor, o dre­zi­nă și un felinar original cu ulei de rapiță.

Cea de-a treia sală este poate cea mai interesantă. Aici se găsește, într-un colț, biroul lui Anghel Saligny, o ma­chetă a podului de la Cernavodă, cărțile celebrului inginer, dar și o serie de documen­te importante pentru istoria că­ilor fe­rate. Ca un copil, te pierzi fascinat în fie­care mărunțiș care face ca această mi­nu­ne a secolului al XIX-lea, trenul, să fun­cționeze. De la șuruburi la documen­te cu pe­cete de sultan sau de domni­tor al țării Românești, sau de la va­go­netul de mînă la locomotiva cu aburi ori locomotiva Diesel lumea transporturilor fero­viare te absoarbe în mij­lo­cul ei. Mircea Do­ro­banțu, directorul Mu­ze­­ului CFR, este stîlpul de rezistență a ceea ce re­prezintă acum mu­zeul. „Am cerut să ne dea un teren al CFR-ului să a­ducem aco­lo niște locomotive, să ame­najăm un mu­zeu ade­vărat. Ne-au spus că terenul acela are o va­loa­re imo­biliară mare. Avem mai mul­te lo­co­­motive prin țară, la Sibiu și la Cluj. Noi nu avem voie să ne punem o fir­mă, nu avem cum să-i anunțăm pe oa­meni că aici este un muzeu”, susține dezamăgit directorul.

Adevăratul muzeu al căilor ferate ro­mâne ar trebui să funcționeze în Gara Filaret. Prima gară din București, o clă­dire de patrimoniu, ce a împlinit în sep­tembrie 143 de ani. Chiar așa, jerpe­lită, murdară și spurcată, Gara Fi­la­ret continuă să domine dealul Fila­re­tu­lui, luînd în piept miile de mașini ce trec într-o zi pe acolo. Un grup de ini­ția­tivă, înființat de un fost director al Me­tro­rex, Oc­ta­vian Udriște, încearcă să salveze clă­direa din ghearele rechinilor imobi­liari, care nu așteaptă altceva decît să se dă­rîme, și să îi pună în valoare ade­vă­ra­tul său rol: acela de muzeu al căilor fe­ra­te ro­mâne. De aici, în 1869, a plecat pri­mul tren în România, spre Giurgiu.

Oana BALAN