Vrei să-ți umflu pufarina, colegu’?

Nu aș fi crezut niciodată că voi fi im­­plicat în mici scandaluri de cartier. Mai mereu mi-am văzut de treabă și mi-am derulat în minte aceeași placă pe care mi-o spuneau ai mei „Cel mai deș­­tept cedează”. Cu cît trăiesc mai mult în orașul aces­ta unde viața viermuiește ca într-un cadavru demult intrat într-o stare de descompunere, îmi dau seama cît de învechite sînt vorbele alor noștrii, sau, cum ar spune un vecin de-al meu de cartier, ale babacilor (un argou des în­­tîlnit prin locurile unde în jurul ste­la­jelor de bere, dimineața găsești o ma­­re de coji de semințe).

Îmi dau seama că de fapt cel care ce­­dează într-o ultimă instanță e cel ca­re și-o ia pe coajă la propriu. În orașul aces­ta toată lumea e bătăușă: de la prun­­cii care abia se țin pe picioare în ha­­murile ghidate de părinți, pînă la ado­­lescenții a căror pubertate le-a în­flo­rit fața și culminînd cu oameni între do­uă vîrste. Toți amenință cu bătaia. Gen: „Vrei să ți-o iei?”, „Ți-e dor dă va­tă în nas?”, „Vrei să-ți umflu pufarina?”, „De cînd nu ți-a mai umblat doc­­­torul pe la dinți?”, „Vrei să-ți iau pre­­siunea?”, „Stai bine cu calciu”, „De cînd n-ai mai stat în perfuzii?”, „Ți-e dor de medicul de la ortopedie?” și multe altele.

Ce ai mă, vrei să ne batem ?

Situațiile sînt mai mult sau mai pu­țin hilare. Trebuie să recunosc că am beneficiat de o caroserie destul de bi­ne făcută (traducere în limba ro­mâ­nă, cartierul Balta Albă – sînt destul de solid). Acest lucru nu m-a ajutat într-un supermarket, unde coada pentru coșuri de cumpărături e mereu de­pă­șită de vreunul grăbit care ți-o ia în fa­ță. După ce am așteptat să-mi vină rîn­dul am ajuns într-un final la un coș.

De abia ce-am pus mîna pe mîner că din spate, un miros greu, acru de gură ca­re nu știa ce înseamnă pasta de dinți Cris­tal, darămite Sensodine, îmi ne­no­rocește nasul (în alte privințe trebuie să recunosc, bărbatul arăta destul de bine: sacou, pantofi de firmă, ceas de cîteva milioane.) Disperat iau mîna de pe coș și o duc la nas. Greșeală. Așa ce­va în junglă nu se face. Am pierdut co­șul. Omul meu îl înșfacă și dă să plece. Același lucru fac și eu. Mizez pe bunul simț. Greșeală din nou. Băr­ba­tul se întoarce. „Ce ai mă, vrei să ne ba­tem?”. Eu zic nu și încerc să îi dau o definiție scurtă a bunului simț. Inu­til. Ceafa e mai mare decît CRBL-ul.

Tu chiar vrei sa te bat?

Dacă vrei să te încurci în situații la li­mită nu trebuie să faci prea mult efort. Ia de exemplu o trecere de pie­toni într-o zonă aglomerată. În orașul acesta oamenii se împart în două cate­go­rii mari. Șoferii și cei cărora le place să se tîrîie pe trecerile de pietoni. Călă­toria lor pe dungile albe face par­te din ritualul zilnic. E ca și cum și-ar lua cafeaua. O plăcere imensă dată mai ales de faptul că au puterea să con­troleze pe alți oameni. Și chiar o fac. Merg repejor pînă la coada zebrei. Cînd o calcă încetinesc brusc. Îi o­chesc mijlocul după care sînt cuprinși de o lentoare de neînțeles. Își mută o­chii înspre parbrizul cel mai apropiat și privesc în ochi șoferii; disperați că au blocat intersecția din cauza unei doam­ne. A fost și cazul meu. Am ur­mărit-o cu privirea și am boscorodit-o (cum ar spune bunica-mea). Greșeală. Fe­meia la braț cu o altă doamnă bine, se proptește pe piciorul drept ca din blockstart și de sub căciula de blană urlă: „Tu chiar vrei să te bat?”. Eu zic nu și încerc să îi dau o definiție scurtă a bunului simț. Inutil. Femeia nu aude.

Și a treia experiență. Două mașini în trafic. Șoseaua pe o singură bandă. Am prioritate. Intru. Din față o altă ma­șină face flash-uri. Un bărbat des­chide portiera. „Dă-te băi țărane să trec”. În spatele meu alte două mașini cla­xonează. Nu am loc. Îi sugerez să respecte indicatorul de prioritate. Nu vrea. Opresc motorul. În spate claxoane. Eu îmi scot ziarul și citesc vreo cinci minute. Dilema. Dupa șase mi­nute colegul de trafic dă în spate. Trec de el și prin geam observ că vrea să-mi spună ceva. Întredeschid. Gre­sea­lă. În secunda doi o flegmă. Băr­ba­tul de 55 ani, zic eu, se zborșește pe ma­șina mea. Urlă printre dinții loviți agre­siv de paradontoză. „Vrei să ne ba­tem?” Eu nu mai apuc să zic nu pen­tru că iar s-a zborșit omul.

Andrei CIURCANU