Bucovina vindecă singurătatea

La a X-a ediție Rock’n’Iași au fuzionat stilurile alternativ cu metal care au născut un public energic și receptiv. În cele două seri, pe 26 și 27 februarie, oamenii au cîntat, au ridicat mîinile în aer și au încurajat artiștii cu bisuri. Rock’n’Iași este un festival al sunetelor puternice, al costumelor din piele sau dentelă care întorc capete și al coafurilor excentrice. Trupele au adunat în sala de la Casa de Cultură a Studenților (CCS) oameni energici care au rezonat cu fiecare notă ce venea dinspre scenă.

„Sînteți ga­ta?”, a întrebat vocalistul de la Nightmarion ca un comandant ca­re ar pregăti niște soldați pentru cîmpul de luptă. Publicul a răs­puns băiatului brunet într-un glas și au ridicat pregătiți sulițele imaginare. Însă singurul război se dă între de­ge­tele basiș­tilor și griful basului ca­re par că ar vrea să sugrume gîtul unui balaur. Prin jocul de lumini, cei cinci de pe scenă căpătă cînd un aer solemn, cînd o aură demonică atunci cînd înaintează din lumina roșie de parcă ar fi apărut din neant.

În partea dreaptă a scenei este un băiat care și-a ridicat trei țepi din păr. Însă cel din mijloc nu pare a avea la bază prea mult fixativ pentru că este mai aplecat decît Turnul din Pisa. Cu o mînă tot încearcă să o ridice, dar părul pare mai încă­pă­țînat decît el. Atunci cînd se plic­ti­seș­te să își tot preseze țepii între pal­me, decide să țină din vîrf șu­vi­ța de păr care îi face probleme. Un băiat cu părul blond și cu plete îl observă și începe să rîdă. Pentru ca să împartă distracția, își mai chea­mă vreo doi prieteni care încep să chicotească. În scurt timp, aproape toată sala îl remarcase pe cel care își ține țepii cu mîna.

O lume a detaliilor

După ce fiecare trupă termină de cîntat, oamenii sînt rugați să ia­să afară din sală pentru ca trupa ur­mătoare să aibă suficient timp să se pregătească de concert. Cu acest prilej rockerii se pot duce să își mai cumpere cîte o bere sau să fumeze pe balcon. Holurile sînt pline de per­soane de toate vîrstele, de la ado­les­cenți de 14 ani, pînă la unii care au trecut demult de 20 de ani. Toa­tă lumea se adună la mese sau se plimbă în căutarea altora.
Un lucru este sigur, nimeni nu este singur la Rock’n’Iași.

Întotdeauna găsești pe cineva cu care să împarți impresii despre trupe, despre ge­nul de muzică pe care îl asculți sau planuri de viitor. O roșcată cu rochie de piele mulată și fără bretele se așa­ză lîngă o alta a cărei costu­ma­ție amintește de Xena. Este îmbrăcată în negru, are la mijloc o centură cu lanțuri care i se lasă pe piciorul stîng, iar mersul și mișcările emană încredere. Fiecare persoană iese în evidență prin ceva, fie inele masive, fie pantaloni de piele, totul pare pus într-o perfectă ordine ca printr-un cod știut numai de ei.

Se face coadă la standul unde se vînd albume, căni și brelocuri cu simbolurile festivalului sau ale trupelor. La rubrica „Ce știi des­pre…?”, un grup de tineri se laudă unui tip din Suceava că trupa Inside este din Iași. La pancarda pentru feedback-ul festivalului stă scris „Să se aducă mai multe trupe din afară și mai multe tipuri de bere la bar”.

Sub tutela pasării albe cu aripile desfăcute care se află ca background pe scenă, apar pe scenă cei de la Furtherial care ne întâmpină cu un mesaj în limba română. „Bună sea­ra, Iași!”, exclamă vocalistul, iar publi­cul aclamă salutul. Muzica lor este vie, ritmată, iar vocea puternică ca­re răsună prin boxe ne pătrunde pînă în plămîni. Pe scenă, în fața to­bo­șa­ru­lui este un suport cu multe chi­tări de aproape toate culorile. Una albă ca de ciocolată atrage atenția, dar este înghițită de fum înainte ca cineva să pună mîna pe ea.

Membrii trupei ne încurajează să ridi­căm mîinile, să batem din palme și să să­rim. Nu ne împotrivim și le ară­tăm turcilor că știm cum să facem atmosferă. În fața scenei, un număr mare de oameni se prind într-un pogo ca într-un vîrtej care devine din ce în ce mai mare. Printre ei se află și tipul cu țepii lăsați care se lasă prins în salturi și uită complet de păr.

Întreaga sala aplaudă cînd cei de la Bucovina urcă pe scenă. După două zile de țipat, scuturat de plete și sărit, nimeni nu pare obosit. Din contră, parcă publicul își trage ener­gia din muzica trupelor, ca un iz­vor nesecat. „Dumnezeule, de cînd îi aștept”, șoptește ca pentru ea o fată cu ochelari. Acoperiți de fum și în­ve­liți de lumini, membrii trupei par niș­te energii în continuă mișcare. Nu îi distingi, dar versurile „Zi după zi, noapte de noapte/ Curaj, mândrie, să fii ce vrei să fii” îți spun că ei sînt acolo.