Coma știe drumul spre Rai din Underground

Doar zece oameni au mai puțin de 20 de ani în Underground și stau cu mîna sus, stingher. Băieții se uită de pe scenă zîmbind, asudați de par că se topesc și se scurg în primele rînduri. Realitatea e că la concertul Coma de vineri, 10 mai, din Underground, media de vîrstă trecea binișor de 30 de ani. Puștii de acum 20 de ani care ascultau „În mine în șoaptă” sînt mulți dintre corporatiștii de astăzi, nelalocul lor parcă într-un club, dar veniți să asculte live „Chip”, să coboare în Rai, să-și verse frustrările pe „Document”, să le cînte povestea și să plece acasă. A venit iarăși Coma și le-a promis că va fi „Bine” și nu mai sînt mulți oameni dispuși să mai promită astăzi asta.

Temperatura din Underground e ca vremea de primăvară, cînd nu știi niciodată cum să te îmbraci. Dacă pe la 21.00, cînd trebuia să înceapă concertul, era răcoros, dar puteai sta în mînecă scurtă, cîteva ore mai tîrziu era atît de cald încît barmanii făceau cu schimbul și-și sprijineau spatele de berile reci din frigiderele cu ușile larg deschise. Păcat de cei de la Coma, care de la a treia melodie își găseau cu greu respirația și transpirau ca la un concert din august, ținut la prînz în aer liber.

Oamenii nu s-au speriat însă de prețul piperat al biletelor și s-au strîns cu sutele în Underground și a meritat: o oră jumătate de concert cu unele melodii atît de vechi încît le știau doar primii fani ai formației, pînă la noul album și încheind cu „Cîntă-mi povestea!”, cînd Cătălin Chelemen, unul dintre soliști, era aproape răgușit în timp ce desena în jurul microfonului cu mîinile în aer.

Muzica celor de la Coma explodează și se liniștește pe nepregătite, te trece prin toate stările pînă ești gata să izbucnești odată cu urletele lui Dan Costea, celălalt solist. E cea mai satisfăcătoare formă de manifest, de protest și de vărsat frustrări, pînă la „melodiile de fete”, așa cum le zice Dan, rîzînd din spatele părului pe care-l poartă ca o perdea în fața feței după ce termină „Coboară-mă-n în Rai” și de abia își mai trage sufletul.

Leac pentru toate frustrările

Muzica celor de la Coma e exact ce trebuie. Îndeajuns de temperată încît să le placă și celor care nu sînt prieteni buni cu rockul; mai cumpătată decît impactul violent al celor de la Implant pentru Refuz, spre exemplu; cu un mesaj mult mai puternic decît rockul comercial românesc, care s-a transformat într-un fel de baladă nesfîrșită cîntată la chitară electrică.

Iar vineri seară, în Underground, a fost un cocktail fericit la finalul unei zile zbuciumate, cînd oamenii au venit încărcați de la un protest despre care vorbeau și după a treia bere, înainte să înceapă concertul. „Nu sîntem ăștia frate, nu cred că sîntem ăștia”, pufăie un tip peste 40 de ani, care dansează cu-n aplomb de parcă ar avea șase picioare și se împiedică în șapte. Simte tensiunea din sală și Cătălin, care încearcă să le vorbească oamenilor în pauzele instrumentale despre cum trebuie să avem grijă de țară și de copiii noștri, cînd nimeni din conducerea țării nu s-a uitat vreodată și la ei.

N-au făcut Underground-ul „Cel mai frumos loc de pe pămînt”, cu siguranță nu cel mai răcoros, dar au spălat cu un concert de aproape 90 de minute toate frustrările dintr-o sală plină de oameni de toate vîrstele, iar ce a mai rămas au stins la urmă cu cîteva beri pe care le-au băut, la bar, cu toți care n-au vrut să plece acasă. În doi ani, Coma împlinesc 20 de ani de cînd au lansat primul album. Dacă vor mai avea puterea să concerteze la Iași, vor strînge de la o săptămînă la alta cîteva sute de oameni care să stea cu ei pînă la berea de dimineață.