Cu Iuri și Costel

Cînd te pornești la drum cu au­tostopul într-o țară străină, fără te­lefon sau prea mulți bani, trebuie să fii pregătit cu răbdare, curaj și o ploscă cu ceva tărie, pentru event­u­a­lele momente în care-o să rămîi aș­teptînd în frig.

Din Tîrgușor mă ia un ba­sa­ra­bean care-mi spune că numai pî­nă la Ungheni pot să merg cu el, dar de-acolo, dacă nu găsesc pe ci­neva să mă ducă mai departe, “fa­cem noi ceva, născoșim ceva”. Mă lasă la ieșirea din Ungheni, unde în­că vreo trei oameni, după felul în care-și freacă mîinile de frig, aș­teaptă de ceva timp. Se pare că le țin noroc, cum trec cîteva minute după ce-am ajuns, cum îi ia o dubă. Rămîn singur.

Deja mă gîn­desc cîți copaci vom lua la ur­mă­toarea cotitură, văzîndu-l pe Cos­­tel din ce în ce mai des în­tin­zîndu-se la sticksuri.

După o oră de stat, oprește Iuri, cu o mașină mai veche ca Vo­ro­nin, un fel de ca­­­mionetă care abia mai face față drumului. Șoferul ascultă muzică ru­sească, o casetă cu me­lo­dii de ja­le și cînd nu fumează spar­ge se­mințe, scuipînd cojile pe lîngă pi­cioare. El în rusă, eu în română, ne înțelegem pînă la urmă și mă lasă în Strășeni, aproape de centru, totul pen­tru 19 lei moldovenești.

La întoarcere, în Gara de Sud din Chișinău, sînt acostat de Cos­tel. Nu știu cît de sincer e, dar mă convinge că-n mașina de Iași nu mai sînt locuri și îl aștept “la aia albă, cu bot negru și număr de Vas­lui”. Pe drum, cele două blonde din dreapta lui îl ademenesc cu remarci și comentarii lingușitoare, din cînd în cînd rîzînd la glumele lui de șan­tier. Cea din stînga mănîncă dintr-o pungă de sticksuri și îi mai dă și lui, uneori direct dintre buze, ca în o­rice film siropos. Deja mă gîn­desc cîți copaci vom lua la ur­mă­toarea cotitură, văzîndu-l pe Cos­­tel din ce în ce mai des în­tin­zîndu-se la sticksuri și ignorînd drumul.

De la Duty Free cumpără două cartușe de Monte Carlo, rupe re­pe­de țipla la unul dintre ele și împarte pachetele printre pasageri. Pe ce­lă­lalt îl bagă sub scaun și le șoptește ghiduș blondelor, “sper să nu mă prindă”. No­rocul lui că la vamă îi ve­rifică doar capota din față, să va­dă dacă n-a ascuns ceva la motor. Co­bor înapoi în Tîrgușor și, în spi­ri­tul glumelor pe care le-a făcut tot drumul, Costel mă taxează: “Te costă 30 de euro, românești”.