Cubul deșertăciunilor

Se întîmplă în centru. Pe bulevar­dul Ștefan cel Mare și Sfînt și de obicei începe de joi, vineri. Nu că în timpul săptămînii nu ar arde, dar după ce se trece de mijloc, pub­licul țintă are tendința să își ver­se frustrările, bucuriile frivole sau dezamăgirile fugare pe scările spi­ralate de sub cupola de sticlă de lîn­gă Piațeta de la Cub.

Prima oprire: Curtea Be­ra­ri­lor. Deschid mai devreme, închid cam la fel de tîrziu, dar de cum în­ver­zesc salcîmii, punctele de in­te­res ale Curții sînt terasa întinsă din fața barului și halbele la un lit­ru, practic elementul definitoriu al bo­degii franciză care n-a ratat nici un meci gălăgios de cînd și-a des­chis porțile către public.

Taverna, ei bine, în pofida vechilor clișee, trebu­ie subliniat că nu mai e ce-a fost.

E musai apoi să dai o fugă prin Ta­vernă cînd microbiștii de la Cur­te încep să-și proclame victoriile sau înfrîngerile ca niște lupi flă­mînzi strigînd la lună. Respectiv, cînd piesele lui Dan Spătaru de­vin prea recurente. Taverna, ei bine, în pofida vechilor clișee, trebu­ie subliniat că nu mai e ce-a fost. A avut și anii ei de glorie, cam în perioada cînd în bezna ace­ea plăcută, să treci de norul gros de fum și totuși să recunoști oa­menii care te așteaptă undeva în capătul barului era ceva plăcut. Acum se­siunile de karaoke amin­tesc de o reuniune de clasă de li­ceu după 30 de ani.

Underground este noua a­trac­ție mov a barurilor de la Cub. E la modă, e curat, încadrat de gardieni impozanți în weekend și tot ce mai are nevoie să-l facă un hotspot pentru iubitorii de drum and bass, sau ce mai e marfă printre adoles­cen­ții care abia au voie, legal, să-și ia o bere.

The Gate e pentru nucleul dur de rockeri. Pe de o parte motocicliștii care-și parchează motoarele în fața Casei de Cultură a Stu­den­ților și pe de altă parte pletoșii care nu se vor sătura prea devreme să facă schimb de impresii legate de brățările cu ținte sau noul al­bum Korpiklaani.

Ar rămîne La Bază, unde poți merge liniștit mult după ce a trecut miezul nopții. Atunci începe să fie aglomerat, colajele de pe pereți să ca­pete mereu alte înțelesuri și fo­to­grafia cu David Gilmour să pa­ră că te urmărește prin bar. Nici o grijă, dacă în seara în care te ni­me­rești acolo nu au pus „My Sharona” de la The Knack sau „La Ciocana” de la Gîndul Mîței, te poți retrage discret în Hand, unde nu te va da afară nici barmanul. Decît undeva pe la 8 dimineața, cînd te va ruga frumos să ridici pi­cioa­rele ca să măture.

Alexandra PANAETE