Din basme pînă la vise pe o clapă de pian

Marțea trecută, muzica și dansul au demonstrat încă o dată cum o cauză nobilă nu poate da greș niciodată. Organizat de către Echipa CromArt, for­ma­tă din masteranzi de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” de la Facultatea de Economie și Administrare a Afacerilor, spectacolul „Sunete de Bucurie” a dat chemare la ajutorarea Asociației Salvații Copiii din Iași. Iar la apel, au răspuns elevi talentați ai Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”, dar și compozitorul Bogdan Ota, care le-a urat celor prezenți la spectacolul de la Casa de Cultură a Studenților să „nu uitați. Copiii sînt cea mai mare comoară a noastră”.

Un pic mai înalt decît scena, un fulg de nea de clasa a șaptea pășește cu încredere pînă ajunge în mijlocul podelei din lemn de la CCS. Se uită pe furiș prin public pînă-și fixează pri­virea către cineva, zîmbește scurt a reușită și în pași de balet ne po­vestește „Frumoasa din Pădurea Ador­mită” de Ceaikovski. Nici n-ai timp să te întrebi dacă are emoții sau nu, căci din culise îi ia locul un alt puști din aceeași poveste. „Pasărea albastră” însă nu are rochie și nici nu se învîrte pe vîrfuri, ci sare de colo-colo și dansează precum un pa­ti­na­tor pe gheață. Iar din aceeași carte, dar de la un alt capitol apare și Alina, „Zîna păpușilor”, care se mișcă zglo­biu precum o albină care nu dă sem­ne să fi rămas fără combustibil.

Cei trei fac loc mai apoi colegilor mai mari de la liceu. O fată îmbrăcată într-o rochie de un roșu la fel de stră­lucitor ca bujorul pe care îl are prins în păr, și un matador fioros, dar atent la detalii au venit hotărîți să ne arate cum se dansează în Spania. Și des­co­pe­rim că de departe cea mai vie ca­rac­teristică a ibericilor o reprezintă  pa­siunea prezentă de la cele mai gre­le mișcări de dans pînă la cele mai sim­ple priviri dintre cei doi dan­sa­tori.

Însă vraja cu care ne-am lăsat prinși în siestă ne transportă peste Me­diterană, căci deodată pe scenă apar opt fete de gimnaziu care mișcă frenetic niște tamburine. Niște pă­puși prinse în arcuri care ne-au în­tîm­pinat cu tarantela, un dans po­pu­lar italian. Unele povești ale acestui dans datează încă din 1100 înainte de Hristos, cînd dacă voiai să ajungi un astfel de dansator sau cîntăreț, tre­bu­ia să te lași mușcat de o tarantulă, ca un soi de exorcizare. N-or fi existînd astfel de păianjeni la noi, dar fetele par cu fiecare bătaie din picioare că ne provoacă și pe noi, cei din scaune, să ne alăturăm lor.

Păpușarii clapelor

Dacă ar fi să ne luăm după lista moderatorului și am sta să men­țio­năm toate premiile pe care pianista în vîrstă de 8 ani, Sofia Sălăjan, le-a obținut atît la competițiile naționale cît și internaționale, probabil că am ajunge la finalul spectacolului. Așa că, el îi face loc fetei pînă la pianul ca­re pînă acum a fost doar pentru de­cor. Analizînd atent clapele, asemeni u­nei table de șah, Sofia așteaptă ca lu­mina din sală să-și schimbe atitu­di­nea. Apoi își încleștează degetele,  pri­virea i se subțiază și începe să cînte. Mai întîi ceva jovial, în tonul dan­satorilor de mai devreme, transformîndu-se mai apoi, treptat, într-o melancolie a stelelor căzătoare.

După ce o chemăm de două ori pentru aplauze pe tînără, următorul care ia locul la pian este un alt elev, aproape la fel de premiat precum So­fia. Îmbrăcat asemeni tuturor marilor pia­niști, Ștefan Alexandru Plăcintă pare nerăbdător. Își suflecă mai întîi cu grijă mînecile de la cămașă, după care își freacă palmele de genunchi. Nu zăbovește prea mult și începe să ne­gocieze cu bestia plină de clape. Iar din cînd în cînd, băiatul își apleacă vi­zibil capul către aceasta, vrînd par­că să o audă și să-i înțeleagă lumea mai bine. O lume guvernată nu de un cod binar, ci de un cod infinit, format din 12 sunete muzicale, pe care încearcă să ni-l traducă și nouă.

Aceeași misiune și-a propus-o mai apoi și pianistul și compozitorul Bogdan Ota, care a venit împreună cu doi membri ai Nordic Sonata Or­chestra – Emerich Ghercasi la vioară, res­pectiv Radu Cotoman la vio­lon­cel. Lăudînd inițiativa și curajul organizatorilor, artistul ne-a povestit des­pre momentele fericite din viață ce tre­­buie prețuite, făcînd referire la pri­ma piesă pe care o va cînta, „Glim­pse of Happiness”. Deodată ce ins­tru­men­­tele muzicale prevestesc furtuna, de undeva din stînga scenii se re­varsă un abur dens precum o ceață la sfîr­șit de toamnă, care-i în­vă­luie aproa­pe pînă la brîu pe in­ter­preți. Iar din public, pe ici pe colo se observă cîte un dreptunghi lu­minos care prin­de contur în întuneric, fie pentru a poza, fie pentru a fil­ma misterul de pe scenă.

La „Story of My Life”, piesă des­pre care Bogdan Ota a spus că-i „po­vestea mea, a tuturor”, fiecare dintre instumente are cîte un mic moment de glorie, de la cel mai mărunțel la cel mai mare, încheind cu pianul, de la care repornește mai apoi din nou lup­ta. Doar că de data asta terenul se schimbă și se mută în visele noastre odată cu „A Dream Within a Dream”, me­lodie inspirată de poeziile lui Alan Poe. Și chiar dacă pînă acum artistului i-a fost ușor să se joace cu aceste granițe, acum el decide să ex­plor­eze și coșmarul, în „Horror’s Dream”. Aceasta din urmă i-a fost ins­pirată de către Mihai Eminescu în po­ezia „Strigoi”, și este singura com­po­ziție la care nu are nevoie de aju­to­rul celorlalți doi instrumentiști. Iar aici, Bogdan Ota demonstrează că es­te asemeni unui alchimist. Nu unul ca­re transformă metalele în aur, ci unul care transformă muzica în bu­cu­rie.