Din pămînt a ieșit Harmasarul păgînilor

În tropot de copite te gîndești c-o să se suie, pe sce­na din Rocknrolla, trupa de folk metal păgîn venită din Republica Moldova, Harmasar, să-și lanseze albumul „Din pămînt”. Un fir subțirel de death metal pîngă­reș­te liniștea blocurilor străine din apropierea localului, în seara concertului. Dintr-un automatism, îți scoți tele­fonul și te mai uiți o dată la ceas. E 21:53, acum cîntă tru­pa din deschidere, Hiraeth și se pare că-i și prima zi de vineri din lună. Înaintezi cu repeziciune, păstrînd în min­te imaginea ștearsă a cuiva care dă volumul melodiei de adineauri mai tare.

„Un-doi, un, probă” repetat în neștire și-un zăngă­nit strident de coardă ajunge la tine, de undeva din ca­pătul opus al localului, unde se află și scena. Faci roa­tă-mprejur cu privirea și ajungi să citești ultimul sms de pe ecranul de 5,5 inch al fetei din stînga, o Cara Deleving­ne în miniatură – „harmasar, din pămînt, lansare al­bum, metal sănătos”. Din spatele barului, roșcata cu miș­cări rapide, dar elegante, încearcă să-ți ghicească coman­da. Întinzi mîna și ceri o bere.

O voce de pe care se desprinde, ca o pojghiță fină, accentul pe care l-ai mai auzit numai la vecinii de pes­te Prut se izbește de tine, trăgîndu-te cu tact spre o lumi­nă roșiatică. „Acu’ o sî vă cîntăm primul nostru cîn­ti­șel.” Un rîs curat se-ntinde ca o gumă de mestecat, pes­te tot, în încăpere. În fața scenei e-un aluat de puști ple­toși, toți în negru; n-au mai mult de 12 ani. Niște probleme cu sonorizarea se tîrșîie neostoite în difuzoare, întrerupînd „primul cîntișel”. Dacă privești fix în față, o să vezi fețele băieților din Harmasar, care amintesc de niște picturi rupestre – fiecare e desenată într-un a­nume fel, cu o culoare care șovăie între un gri sără­că­cios și negru tăciune, după lumină, făcîndu-te să te blo­chezi vreme de cîteva minute, cît să te prinzi despre ce-i vorba.

„Rapăn pi moacă,/ În treucă lături,/ Zoaie-n tăr­ta­că,/ Ajungi în fripturi”, deslușești dintr-o melodie care se numește „Porcu”. Ceva din privirea draconică a so­listului de la Harmasar îți dă o senzație stranie, un soi de avînt burlesc care te face să vrei să ieși și să intri de-acolo, fără să știi unde o să se întrerupă acest du-te vi­no
Între primele rînduri, o fată cu breton se uită bănu­i­toare la părul zvîntat prin aer, în fața și-n spatele ei. În spatele ei, o doamnă cu bucle argintii stă sprijinită de pe­retele de lîngă bar, zîmbind constant și-avînd un pa­har de vin roșu în mîna dreaptă. În extrema stîngă a sce­nei, învăluit într-o lumină difuză, un băiat cu hanorac verde ascultă „Daoi”, c-un entuziasm blegit de cele cinci sticle de bere, întinse-n neștire pe masă. Dacă te apro­pii de el, reușești să-l auzi cum șoptește „am pieptul dîrz şi pumnul strîns şi chipul de strigoi”.

Berile-s trecute, prin aer, ca niște colaci de salvare, dintr-o mînă cu degete noduroase în alta, într-un joc fă­ră început și sfîrșit. În Rocknrolla, lumina roșie s-a în­tins ca o ceață groasă, o „Ciuleandra” s-a jucat deja și tot ce-a mai rămas sînt niște versuri care ți se lipesc, violent, de timpan – „Vaslui!/ Aici şi-acum/ Cad!/ Tăiaţi pă­gînii/ Ţara!/ Se răscoală/ Şi-n negură-i cuprinde”.