Hunter’s Pub, uliță armenească pentru o seară

Muzica populară, îmbinată cu cea lăutărească sau țigănească, dar și melodii rock au răsunat în Parcul Copou și au pus pe jar picioarele celor prezenți. Formația Provincialii a reînviat vineri seară, în Hunters’ Pub, muzica de jale care a stîrnit focul în inimile celor prezenți, romanțele au făcut îndrăgostiții să-și legene pașii, iar muzica de petrecere au făcut podelele să geamă.

La prima melodie pe fața celor prezenți se citește dezamăgirea. Doar cîțiva dintre membrii forma­ției se află pe scenă. Dar, asemenea unei pîini bune, o petrecere nu se face în grabă. Cei doi soliști își fac intrarea, ca la un semn, însoțiți de trompetă și trombon. „Pe ulița ar­me­nească, / Trece-o șatră țigă­neas­că, / Ciocănește, bocănește, / Neica murgu-i potcovește”, ne cîntă cei doi, iar mîinile nu se mai opresc din aplaudat pe ritmurile săltărețe. Trombonistul, cu instrumentul în­co­lăcit ca un șarpe boa în jurul său, se întrece în dansuri cu cei doi so­liști, deși seamănă mai curînd cu un urs din obiceiurile de iarnă.

„Hai fișiori la dans!”

După prima melodie vine și un scurt moment de pauză. „Nu vom ține astăzi un moment de recule­ge­re pentru tragedia din București, dar inimile noastre se află alături de familiile îndurerate. Hai să petrecem și să ne amintim de ei cu zîmbetul pe buze”, ne îndeamnă solistul.

Următoarea melodie însă, „Of, ce chin, ce jale”, nu aduce niciun petrecăreț pe ringul de dans. Zeci de telefoane însă se ridică în aer și încep să filmeze concertul ori să facă selfie-uri. „Inimă, nu fi de pia­tră, / Că doar tu n-ai fost lăsată, / Să vezi dorul cum mă poartă, / Frun­ză-n vînt” sînt versurile care scot la dans îndrăgostiții. Pașii timizi sînt îndemnați de îngînarea șoptită a melodiei lente, iar luminile calde dansează împreună cu aceștia în fața scenei.

Ritmurile sînt însă schimbate rapid, iar dacă pînă acum doar te­me­rarii au părăsit confortul scau­ne­lor, „În grădina lui Ion” pașii în­cep să nu mai aibă stare. Pînă și cei rămași la mese bat ritmul din picior, ori își mișcă mîinile în aer. În lipsa partenerilor, patru băieți plim­bă paharele în jurul unui butoi pe care sînt lăsate, deocamdată, să se odihnească cîteva sticle de bere și cîteva shot-uri. „Hai fișiori la dans!”, vine îndemnul solistei. Instrumen­tele încep să facă zgomotul unei întregi fanfare, iar în scaune nu mai încape entuziasmul. Horele încep să se formeze ad-hoc, fie că petre­că­reții se cunosc sau nu, iar în sală nu mai ai loc să înaintezi nici mă­car cu un pas.

„Frumoasă e mîndra mea” cîn­tă solistul, iar partenera sa pare să se înroșească. Își dă ochii peste cap, bate rapid din gene și aproape că se lasă cucerită. Însă sarcina cîntă­re­țului nu e atît de ușoară. Ur­mea­ză o ceartă ca între îndrăgostiți pe ritmurile lăutărești, iar publicul rîde la fiecare replică.

Cazacioc ieșean

Muzica se domolește din nou, însă numai pentru cinci minute, dînd răgaz celor prezenți să se în­toarcă la mese și să se pregătească pentru încă o tură de joc. „Ocini ciornîe” umple sala de vocea baritonală a solistului. Melodia lentă la început îi face pe cei prezenți să se așeze mai bine în scaune, dar ritmurile devin din ce în ce mai alerte asemenea unui bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească. Trombonistul începe să mimeze un joc de cazacioc, iar solista își vîntură fusta și se învîrte ca un titirez. Chiotele și aplauzele fac pereții să freamăte, iar scena e iar asaltată de dansatori.

Sîntem apoi aduși iar pe meleaguri românești cînd ni se zice că „în Bucovina cîntă cucul”. Horele încep să se formeze, iar pașii celor prezenți se împletesc și dansează uitînd de orice strop de oboseală. „Hai doamnelor, bateți din palme! Dacă nu vă distrați, măcar mimați, așa cum faceți de obicei”, le în­deam­nă cîntărețul și se proclamă un „vagabond, ciudat, naiv și zăpăcit, de dragoste orbit”. Cum nimeni însă nu se încumetă să iasă la dans din cauza ritmurilor latino, mu­zi­ca țigănească începe să se audă din boxe. Aceasta îi molipsește pî­nă și pe barmani și ospătari, care uită pentru o clipă de sticle, iar în pub aproape nimeni nu mai stă jos. Un bărbat, înalt și solid cît un munte, nu se încumetă să părăseas­că ma­sa, însă își agită mîinile și ba­te din picioare ca un copil răs­fățat.

Ceasul se apropie de ora 12.00 noaptea, iar cîntăreții își trag cu greu sufletul și își șterg năduful de pe frunte. Cu toate acestea petre­că­re­ții nu-i lasă încă să plece și strigă în cor „bis”. Ritmurile ultimei melo­dii vin însă domol, iar romanța cîntată îi scoate la dans doar pe îndrăgostiți.Solista îi spune inimii să fie „de gheață”, dar inimile celor prezenți par însă a fi deja dezghe­ța­te de la atîta dans.