Iașul s-a lăsat descîntat de rockerii din Varșovia

Polonezii de la „Riverside” au trecut și prin Iași, în turneul de promovare a celui de-al cincilea album al lor, „Shrine of New Generation Slaves”. S-au oprit sîmbătă seară în Underground Pub și ne-au pus la încercare entuziasmul. Au îndemnat publicul să le fredoneze piesele și l-au lăudat cînd au văzut că știe cum sună rockul progresiv. Fie cîntat în cor de tinerii energici, fie intonat de părinți și copiii lor.

Cînd Mariusz Duda începe să fre­doneze prima melodie, publicul e încă timid. Încercăm să ne obișnuim cu vo­cea-i gravă, în care sunetele sună mai degrabă a poruncă. O poruncă pe care o rostește cu ochii închiși și cu un su­rîs copilăresc desenat asimetric în col­țurile gurii. În dreapta sa, Piotr, chitaristul, se uită în pămînt și zgîrîie corzile ce îi urmăresc ritmul pe care-l cadențează abia sesizabil din picioare.

Parcă ne temem să ne apropiem de scenă, mai mult ca să nu oprim spira­la de note pornită din clape de Mi­chal, urmărită aproape în șoaptă de celelalte instrumente. Înclinăm capul cu toții, în același ritm, cumpătat, însă știm că cei patru vor isca, în curînd, un vîrtej de acorduri muzicale. Cu­le­gem la răstimpuri buchete de sunete care par legate cu iz oriental, mai ales cînd solistul, Mariusz, poartă furtuna de unul singur pe umeri, jucîndu-se cu degetele-i prelungi cu corzile chita­rei. În public, cine nu aplaudă zîmbește, iar cine s-a lăsat prins, fără ca măcar să-și dea seama, între liniile portati­velor, strigă un răspicat „bravo!”.

Bătăi în tobe invizibile

Chicotim cînd vocalistul pronun­ță perfect „Iași”, așteptînd parcă apro­barea noastră. Și cum primește notă de trecere, ne anunță că vom fredona „Feel Like Falling” (n.r.: simt cum mă prăbușesc). Fie că erau îmbrăcați cu tricouri imprimate cu numele forma­ției, fie că voiau să arate că sînt și fani „The Rolling Stones” sau „Iron Mai­den”, oamenii din public au îngînat versurile și, odată ce au memorat ritmul, l-au păstrat pînă la ultima melo­die. Mariusz ne dictează cadența, iar un tată și fiul său îl completează cîn­tînd la tobe și chitare imaginare.

„Cum e în România cu entuziasmul?”, ne întreabă cel de la microfon. „Doar atît?”, dar publicul îi demonstrează că are pregătite doze de rezer­vă, gîndite să fie îndeajuns pînă la finalul concertului. „Cît fum aici! Știți, unii dintre noi încearcă să se lase de fu­mat”, glumește vocalistul, căci deasupra noastră încă nu s-a adunat nici un nor. „Stai să vezi mai încolo!”, răs­punde cineva din public, însă abia da­că a fost auzit că a și început o nouă melodie.

Fragmente din „Living in the Past” (n.r.: trăind în trecut) par smulse din coloana sonoră a „Dosarelor X”. Iar după tunetele răbufnite din instrumente, piesa se termină brusc și ne prinde cu gîndurile împrăștiate. Ne-a cîntat despre „ea”? Solistul îngînă un „mulțumesc”, care nu răzbate pînă la microfon, însă noi îl prindem cu buricele degetelor, încercînd să atin­gem cerul înspre care privește, mai me­reu, Mariusz. Luminile de pe scenă se joacă pe muzica celor patru. Tresar o­dată cu bubuiturile tobei, valsează peste clape și se sting cînd instrumentele tac. Doar ca să fie reînviate de porun­cile rostite la microfon, repetate c-un glas aproape frînt și cu privirea piro­nită în podea.

Pe scenă te poți uita, la cravată ba

Ni se dă voie să întrerupem mo­mentul scurt de respiro și batem din palme odată cu chitara lui Piotr, pe care o tot schimbă din piesă în piesă. Lăsat pe-un genunchi, solistul ne cîntă „Egoist Hedonist”, mulțumit că pu­blicul urmărește linia melodică ca pe-un fir al Ariadnei. Puțini sînt cei care sfidează chemarea instrumentelor. Unul dintre ei, un bărbat îmbrăcat în costum, nu vrea nicidecum să se mo­lipsească de ritmul dictat de pe sce­nă. În mijlocul mulțimii, îți taie elanul fi­xîndu-te cu privirea numai dacă ți-ai oprit întîmplător ochii asupra sa.

Cînd Mariusz anunță că urmează cea mai lungă melodie de pe noul al­bum, doi tineri se uită unul la celă­lalt, dînd amîndoi din cap ca și cum ar răspunde afirmativ la o întrebare nu­mai de ei știută. Cel creț, care-și aco­peră gura cu mîinile-i împreunate se leagănă cînd într-o parte, cînd în alta, de parcă ar aluneca înspre reverie. Vi­sul i se sparge cînd, brusc, scena este lăsată goală, fără să ne anunțe ni­me­ni și fără ca măcar unul din cei patru cîn­tăreți să ne dea vreo explicație. Dar publicul știe cum să îi aducă înapoi, așa că începe să strige în cor numele formației. „Auzi cum pronunță? «Ri­viersaid»!”, chicotește o tînără. Din spate, un băiat îi îndeamnă c-un accent englezesc pe polonezi să-i „dea nai­bii pe germani”. Nu știm dacă cei patru i-au auzit sfatul, însă Mariusz își în­calcă pactul și își aprinde o țigară. După un rotocol de fum, promite că „asta e ultima ocazie”.

Îi privim fie ochi în ochi, fie ui­tîndu-ne pe ecranele împrăștiate pe pereți sau pe cel al unei tablete cu care o doamnă se plimbă prin mul­ți­me, ținînd-o ca și cum ar anunța runda la un meci de box. Cîțiva tineri încep să-și scoată și ei telefoanele, imitînd-o. Înțelegem că degeaba strigăm „bis”, pentru că reverențele n-aduc decît sfîr­șitul. Păcat, încă ne mai rămăseseră cî­teva doze de entuziasm de rezervă.