Ieșenii au dansat în Subcarpați

Seara de vineri, în clubul Zona din centrul vechi al Iașului, a mișcat sute de perechi de picioare în ritmuri de hip hop sintetizat din melodiile folclorice cu texte însoțite de un iz național. Trupa Subcarpați a sincronizat publicul cu creațiile sale, făcîndu-l pe acesta să se manifeste ca un organism unic pe tot parcursul prestației. Pînă nu s-a ajuns la final, cînd coada la garderobă a ocupat scările de la etajul unu pînă la doi, iar oamenii s-au îmbulzit în frig timp de o oră. „Cînd ajung acasă, neapărat o să iau un Coldrex”, se aude în spatele mele o fată ai cărei genunchi îi simt și eu tremurînd.

Fumul din sală a pătruns deja adînc în plămîni înlănțuind pieptul.

În mijlocul clubului e așezat barul care poate fi abordat din toate părțile, iar oamenii se mișcă haotic ridicîndu-și țigările și paharele cu băutură sus. Alt­fel, pînă la ieșirea în scenă a trupei care s-a lăsat așteptată mai mult de două ore, aceștia riscă să creeze o atmosferă cu adevărat incendiară care va putea fi stin­să doar de pompieri. Dan Basu stăruie la dispoziția muzicală în local, însă puțini dansează, majoritatea discută sor­bind din paharele care inundă în sine lumina reflectoarelor. Iar gălăgia pe care o fac aproape că astupă muzica zămi­sli­tă cu străduință de DJ-ul Dan. Fumul din sală a pătruns deja adînc în plămîni înlănțuind pieptul și devenind din ce în ce mai greu să respiri. Din cînd în cînd, vocile obosite de așteptare încep să scandeze „sub-car-pați”,amintind nebu­nia unui meci de fotbal, iar dacă printre ritmurile ce răsună apare vreunul tipic trupei ce urmează să apară în scenă, clu­bul se umple de șuierături și țipete.

Oficial, după oră, s-a început sîm­băta, iar publicul nu mai rezistă și dintr-­un colț al clubului se aude, mai mult re­citată decît cîntată, „Balada românu­­lui”. Ca un val de explozie se răspîn­deș­te „cînd eu zic limba, voi ziceți română, limba română, limba română”, și tremu­ră aerul din club mai tare decît boxe­le. Iar dincolo de fani, un brunet înalt, lăsat pe cot de marginea barului, se tot chinuie să-și audă prietenul care e mai scund decît acesta cu două capuri. De fiecare dată cînd dorește să spună ceva, cel din urmă se ridică pe vîrfu­rile degetelor și își lungește gîtul. Iar din bubuitura de basuri inhalată de urechile în așteptarea Subcarpaților, se aude „ăștia nu mai vin azi”, spus ironic de o fată mică, cu ochii ascunși după un breton cam lung, care se tot învîrtea în jurul tînărului scund, sprijinindu-se de el ca să fie sigură că nu cade jos.

Folclorul cîntat altfel

La jumătate de oră după miezul nopții, în semiîntunericul scenei din Zona, apar două siluete îmbrăcate în maiouri albe și capuri ascunse în șepci. Pe lîngă țipete, de data aceasta isterice, și șuierături, acum se mai aud și aplau­ze ritmate. Pînă ce trupa se aco­modea­ză cu scena, publicul strigă în continuare pe silabe „subcarpați” și re­cită ver­suri. Liderul trupei încearcă să porneas­că concertul cu o melodie sufla­tă de un fluier, însă în zadar, pentru că oame­nii nu-l lasă să fie auzit, țipînd și agi­tîn­du-se în continuare. Gălăgia, de aceas­­tă dată produsă de muzica Subcar­pa­ților, ia am­ploare, iar mulțimea înce­pe să se miște ritmat și la fel de energic, la unison, cu cei de pe scenă care abia se văd de după mîinile ridicate în sus și împăien­jenite.

Publicul se lasă dus pe valuri iar MC Bean, aproape după fiecare piesă, își șterge fața cu prosopul și clatină din cap de parcă nu-i vine să creadă de ceea ce se întîmplă la picioarele sale. Iar după ce acesta, alături de VJ Andri, DJ Power Pe Vinil și Vali Umbră, a tot schimbat cîntec după cîntec, cunoscute publicului care le fredona în cor, a apărut și Georgiana Mănăilă. Printre colegii săi de echipă, în afară de vo­cea ei melodioasă, o scoate în evidență sim­plețea feminină. În haine modeste și părul lung lăsat pe spate, aceasta, pe alocuri, a grupat mulțimea în cercuri care repetau niște mișcări tipice dansului popular.

Însă Subcarpații revin cu un alt îm­prumut din folclor, „ța-ța-ța, căpriță-ța”, cîntat de MC Bean în microfon, iar cei din sală sar cît mai sus și lovesc po­deaua cînd cu vîrful degetelor cînd cu călcîiul. Cei care prind mai mult loc în jurul său dansează atît de repede încît pare că se iau la întrecere cu tempoul muzicii. Însă spațiul liber este asaltat în doar cîteva zeci de secunde, făcîndu-i să ridice mîinile în sus și să sară pe loc ca să încapă și ceilalți. Iar în mijlocul acestei țopăieli stă un tînăr blond, uscă­țiv la față și la corp, cu o bere în mîna stîngă și o țigară prinsă în dinți pe ju­mătate arsă dar, și stinsă. Acesta se cla­­tină încet, mișcîndu-și centrul de greu­tate de pe un picior pe altul, încercînd cu ochii întredeschiși să-și reaprindă ți­gara. Dar eșuează pentru că degetele nu-l ascultă și nici brațul nu-l poate ți­ne ridicat pentru mult timp. O fată care trece pe alături se îndură și-i aprinde țigara, iar acesta în loc să-i mulțu­meas­­că măcar cu un zîmbet din privi­re, con­tinuă să se clatine calm dar în ace­lași timp frenetic.

Din boxe se aude vocea liderului care strigă „dă-i, dă-i, dă-i, dă-i, să se audă pe deal, să se audă în văi”, iar prietenele mele, Anda și Erika, alături de toți cei din Zona, încep să repete după solist, împingînd tot aerul din plămîni. Acesta mai încearcă să cînte la fluier, însă publicul nu a obosit să se zbenguie și să facă zgomot nici măcar după mai mult de o oră de nebunie. Ne­bu­nie adusă de transpunerile folclorice pe biți de hip hop. Cu aceeași gălăgie și aplauze cu care au fost întîlniți, Sub­carpații se retrag de pe scenă și lasă în urma lor o pauză de vid muzical. O jumătate din spectatori ies din club odată cu trupa, doar blondul înalt rămîne nemișcat și continuă să se clatine.

Daniela VORTOLOMEI