Încă un vers ți-ai căzut în Infern

„Peste 20 de ani, cînd o să murim toți trei într-un accident de avion, o să puteți să spuneți «bă, ești nebun? Am fost la concertul ăstora»”, spune solistul trupei de doom-death metal, Gothic. Sîmbătă seara, după ora 22.00, Rocknrolla a găzduit lansarea celui de-al patrulea al­bum al trupei venită din Transilvania, numit „Demons”. Cu instrumentiștii prin preajmă, făcînd glume și chemînd tot mai aproape de scenă oamenii de pe terasă, concertul a început, scăldat într-o baie de fum și de bere. Cînți, apla­uzi, ridici mîinile sus – nu neapărat în ordinea asta și le faci semn demonilor tăi metafizici să se apropie.

Aliniați cu spatele la public, într-o linie aproape per­fec­tă, cei de la Gothic dispar pentru o clipă, cît să în­chizi o dată ochii și-apoi să-i deschizi din nou, mirat și confuz. Din hărmălaia de trupuri lipite de buza scenei, te trezești citind cu voce tare trei rînduri de litere albe, scrise parcă cu CapsLock direct de pe tastatura lapto­pului de acasă, într-un moment în care te hotărăști s-o rupi cu lumea, de pe tricoul fetei din fața ta – „no love, no perfection, no soulmates”. Băiatul care-i așezat în dreap­ta ei și care o mai ia de mînă, cînd lasă jos sticla de bere, are tot un tricou negru, dar care-i imprimat pe față c-un rînd de litere portocalii – „pain”. Te surprinzi rîzînd, legîndu-i într-o îmbrățișare din care dezlipești ca de pe-un abțibild un adevăr mai mic. Printre ei, o fe­meie cu privire provocatoare și buzele date cu un ruj roșu aprins își ridică brațele deasupra primilor oameni din dreptul scenei, filmînd cu o cameră micuță, argintie, concertul. Oprește din cînd în cînd butonul roșu de record și privește admirativ mișcările energice ale mem­brilor trupei.

Dacă vrei să treci de studenții și liceenii tăcuți, cu miș­cări timide și ochi aproape hipnotizați de solo-ul de chitară, din primele rînduri, n-ai nevoie decît de voin­ță și atenție să nu te împiedici de vreo sticlă goală de be­re, lăsată pe jos. Dac-ai ignorat, cînd ai intrat în Rocknrolla, măsuța cu tricouri și albume, spre sfîrșitul concer­tului, cînd o să ajungi oricum în dreptul ei, o să te oprești s-analizezi fața îngrozită, cu ochii dați peste cap, și-o gură care-i înghite propriile degete. Vezi tentaculul căr­nos care iese dintre șuvițele feței de pe tricou, păturit cu grijă și aranjat cu grijă printre cele patru-cinci albume și, cînd simți o atingere apăsată pe umăr, nu poți decît să te sperii. Nu sînt tentacule cum te-ai fi gîndit speriat pe moment, trebuia doar să te dai la o parte și să-i faci loc bărbatului cu bărba împletită-n două codițe țepene și lungi.

„Here I am/ Surrounded by old demons/ They ne­ver left.” Te uiți mirat în jurul tău, privești aproape temător fețele apărute de niciunde în preajma ta și dai un pas înapoi. Sînt opt piese pe album, ai uitat în ce or­dine anume și trupa a ajuns deja la penultima. Cu un păr creț ajungîndu-i pînă la umeri, și vopsit în roșu la capete, și-un tricou negru pe care-i imprimată o cruce, solistul trupei, George Lazăr, sare de pe scenă cu micro­fonul în mînă, pierzîndu-se printre oamenii din local și bîntuindu-i cu versurile celei de-a opta melodii de pe album, „The new end”. Nu-i nimic apocaliptic în at­mos­fera dinăuntru, dar jocul de lumini și umbre parcă te ispitește să închei tu însuți un pact cu diavolul, să­rind direct în luminile roșii ale Infernului. Dar mai în­tîi să-ți termini berea.