Ocolul Pămîntului în 80 de dansuri

Joi seară am văzut dansînd canibali, faraoni, prințese, militari, ștrengari și zîne. A alunecat pînă și un spiriduș, prins într-un balon imens de săpun, alergat de doi monștri imenși. Tîrziu mi-am dat seama că sub zecile de costume se ascundeau tinerii de la trupa The Sky, de la Casa de Cultură a Studenților (CCS). Au vrut să arate ieșenilor cum se dansează pe bătăi de tobe sau pe ritmul cimpoaielor scoțiene. Ne-au arătat Istoria Dansului.

Spectacolul a umplut sala Gau­de­amus de la CCS. Forfota s-a continuat chiar și după ce s-au închis lu­mi­nile, deși vreo 40 de studenți ră­mași fără locuri încă se năpusteau asu­­pra treptelor, deciși să le fo­lo­seas­că drept scaune. În ciuda vocii me­talice care anunța că fotografiatul și filmatul sînt in­terzise, dan­sa­to­rii au fost în­tîm­pi­nați cu o furtu­nă de aplauze și cu des­cărcări de bli­țuri.

Era timpul pentru un can-can au­tentic, unul plin de viață.

Băieții au intrat pe scenă și s-au arun­cat direct la podea, folosind-o pe post de tobă în timp ce fetele, îm­bracate sumar, se roteau sălbatic în jurul acestora. Printre certurile re­gizate care se iscau pe ritmuri tri­ba­le, mai apărea de după cortine un sal­timbanc, care aproape că zbura din­tr-o parte în cealaltă a scenei, mai mereu cu capul în jos.

Din public, bătaie

Fără a apuca să se dezmeti­ceas­că, audiența s-a trezit deodată într-o casă de nobili vienezi. Acolo avea loc un bal mascat, iar cîteva cu­­pluri princiare își făceau ple­că­ciu­ni sfi­oa­se, își atingeau mîinile și ro­șeau în spatele măștilor care, din păcate pentru ei, le acopereau doar ochii. Înaintea lor apăruse un arle­chin, de cel mult cinci ani, care pă­rea versiunea umană a lui Pi­no­c­chio. S-a dat peste cap, a stat în mîini, s-a dat din nou peste cap, de da­ta asta pe spate și s-a așezat într-un șpagat. Se contorsiona de parcă ar fi fost o bucată de lemn fără în­che­ieturi în mîinile unui Gepetto di­bace, cu greu fiind convins să pă­ră­sească scena, lăsînd locul unor ti­ne­re domnișoare care au năvălit cu poa­lele ridicate.

Era timpul pentru un can-can au­tentic, unul plin de viață, cu fan­dă­ri, sărituri și, de pe la mijlocul dan­sului, cu un tînăr îmbrăcat din cap pînă-n picioare în roșu. Acesta s-a așezat în spatele fetelor și a în­ce­put să își arunce picioarele în aer, fii­nd destul de aproape, de fiecare da­tă, să își lovească tîmplele.

Parcă încurajate, fetele nu s-au lăsat mai prejos și dansul s-a transfor­mat în acrobație, purtată pe va­luri de bătăile frenetice din palme ale celor din sală.

Picioare de foc

După ce s-a terminat can-can-ul, tînărul din stînga mea, care bă­tea în balustrada din față, pe ceea ce cre­dea el că e ritmul muzicii, s-a șters la frunte de transpirație și a ex­cla­mat cît să-l audă două rînduri de oameni din față: „de ce nu m-a fă­cut și pe mine mama dansator, fi-r-ar ma­ma ei de treabă”. Răspunsul era pre­gătit de o doamnă în roșu, care a ri­dicat amenințător arătătorul în­spre el și a început să vocifereze, cînd pe scenă au intrat din nou ti­ne­rii de la The Sky, pregătiți pentru un rock’n roll.

Deși reprezentația a ridicat sala în picioare și a provocat aplauze la scenă deschisă, spre iritarea ope­ratorului TVR din capătul sca­u­ne­lor care iar filma doar o mare de mîini, cel mai așteptat moment a fost dansul de step. A început cu o du­zină de umbrele și o plimbare prin ploaie și s-a terminat în varian­ta cu trifoi, printr-o replică a lor­­dului dansului irlandez, cel pu­țin după numele de scenă, Michael Flatley. N-or fi fost ei Feet of Fla­mes, dar au aprins destul de mult au­diența.

Pînă la sfîrșitul celor două ore de dans, am trecut din Egipt în Ru­sia, via Moulin Rouge, și din șatra de țigani, direct în Bavaria.

În final, aceleași aplauze au tras cor­tina, iar lumea a plecat în pas le­gă­nat spre case, pocnind din călcîie ase­menea lui Gene Kelly. Pînă la ur­mă, de ce nu poate fi și dansul o că­lătorie?