Odiseea unui descîntec

Dacă și-ar despleti părul, solistul Cristi Rangu ar se­măna unui menestrel din Evul Mediu, care-și purta me­reu cu el chitara, cîntînd versuri scrise de propria mînă. Însă păru-i este strîns liniștit într-o coadă, iar vocea sa puternică și masculină este acompaniată de alte chitări, tobe și de o vioară vioaie, care-l plasează în barurile din vremurile reale. Vineri seară, în La Bază, concertul celor de la Odyssey a colindat o Bu­co­vină întreagă și apoi s-a întors în vremurile medievale, acolo de unde trupa își trage inspirația și energia. „De doi ani ne simțim la Iași ca acasă”, spun sucevenii de la Odyssey, care dau dru­mul unui șir de cover-uri ro­mâ­nești, în încercarea de a dezlega picioarele celor care îi privesc și de a-i acomoda cu melodiile reor­ches­trate. Pentru că pot fi cu ușurință confundate, melo­di­i­le „Fata verde” și „Nunta” a celor de la Phoenix sînt diferențiate după intensitatea țipetelor publicului. Da­că la „Fata verde” luminile verzi s-au zguduit de în­cîn­tarea spectatorilor, la „Nunta”, picioarele lor au dansat ca într-o horă pe loc, fără ca glasurile să se mai audă.

Băieții dau drumul instrumentelor concomitent, ieșind o furtună de acorduri.

Haiducii și descîntecele, bătrînii povestitori și fo­curile vii nu și-ar găsi loc în versurile unei trupe rock da­că n-ar exista o vioară care să te trimită într-un spațiu medieval. Împreună cu celelalte chitări, aceasta suspină a tristețe, însă toate se opresc brusc și lasă loc unui moment de acapella care face ca spinarea să-ți fie invadată de fiori reci. „O mie de ani în iad n-ar alina, setea asta oarbă pentru iubirea ta / Cînd lipsa ta e cel mai rău, tu, cea mai frumoasă rană a sufletului meu”. Mîinile care dau impresia că tremură pe griff în încercarea de a reproduce încheie melodia armonios, cu un gest în aer.

Pentru că în bar s-a lăsat liniște, băieții dau drumul instrumentelor concomitent, ieșind o furtună de acorduri ritmate, asemenea muzicii irlandeze, sub numele de „Descînt”. Acestea este dezlegat însă de versurile melodiei “Epitaf”, asemenea unui foc stins de furtună. Chiar dacă este cel de-al doilea bis, tot „Bună seara, doamnelor și domnilor” ne rămîne salut și piatră de temelie, băieții dînd impresia ca nu ar vrea să ne lase să fredonăm singuri melodiile, în lipsa lor. Asemenea haiducilor care ar fura toată energia de la cei ce au și ne-ar dărui-o nouă, să o folosim în numele muzicii.