Podul muzical de peste Prut

Casa de Cultură a Sindicatelor a adunat, miercuri, 27 martie, basarabenii și românii uniți prin muzică, exact cum în 1918 s-au unit cele două maluri ale apei care desparte hotarele. Orchestra „Lăutarii” din Chișinău și Ion Paladi au celebrat, la Iași, 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România într-o sală în care gîndurile spectatorilor au fost înlocuite cu fiorii sunetelor de nai și vioară.

„Omul la naștere are o singură limbă, nicidecum mai multe. Omul la naștere are o singură țară, nici­decum mai multe. Dacă are mai multe țări în­seamnă că a fost un accident al istoriei”, răsună grav din capătul scenei, unde trei boxe fac atentă mulțimea cu suflul tăiat. Cortina de culoarea tran­dafirului roșu ofilit ascunde o întrea­gă colecție de instrumente și voci blînde. Ușor se deschide și lasă liber un spirit să întindă un zîmbet pe fața fiecă­ruia, de la mic la mare, căci sala e plină ochi, iar prin mulțimea de capete înăl­bite mai auzi și cîte un chicot de copil.

De acasă pînă… acasă

Acordurile de țambal care încep piesa „Dorul Basarabiei”, melodie ce poartă și numele spectacolului, ni-l arată pe Ion Paladi încins cu un brîu în culorile tricolorului, încrucișîndu-și mîinile a rugăciune. „Iar în codru cucu cîntă în aceeași limbă sfîntă, din lumea mare și multă toți românii îl ascultă”, glăsuiește acesta acompaniat de or­ches­tra al cărei dirijor își mișcă brațele scurt și hotărît, călăuzind fiecare in­stru­ment în parte. De îndată ce prima piesă se sfîrșește, buchete bogate de tran­da­firi de culoarea piersicii sînt așe­zate în brațele artiștilor de o doam­nă elegantă care ține de mînă un țînc cu clop în cap îmbrăcat cu o vestă tra­di­țională pe care abia o poartă pe el.

Suce­veanca, mîndră, își mișcă picioarele pe sunetele apăsate ale negativului.

Costumul alb imaculat cu broderii aurii al șefului de orchestră, Nicolae Botgros, îi scoate în evidență părul negru peste care muzica n-a lăsat să se aștearnă anii care au trecut. Tremu­rînd, schimbă bagheta de dirijor cu ar­cușul de vioară și începe să cînte în pas cu celelalte. Mai apoi e acaparat de o vîltoare de partituri clasice care se strecoară printre firele iilor și se trans­formă într-o piesă ce se termină cu un sunet ascuțit, ca și cum un stol de cio­cîrlii stă să acapareze scena. Naiul în­cepe să domnească, vioara împrăștie ecouri neînchipuite, iar piesa „Cio­cîrlia” explodează sub ochii încreme­niți ai spectatorilor. Ca-ntr-un duet, cele două instrumente se comple­tează unul pe celălalt într-o suită de sunete care-ți taie respirația.

Ritmul vioi al melodiilor fac ini­mile oamenilor să bată mai iute aplau­dînd însetați apariția Vioricăi Maco­vei care își așază floarea de după ure­che în drumul ei spre microfon. Suce­veanca, mîndră, își mișcă picioarele pe sunetele apăsate ale negativului care te prind într-o horă bucovineană a gîn­durilor, ușor legănată pentru că „cine-o joacă-i tot cu dor”. Treptat, scena se um­ple de buchete colorate, care își îm­prăștie miresmele pînă în public, și de artiști veniți din toate colțurile țării: Angelica Flutur, Cristian Pomo­haci, Livia Benejaru, Nicolae și Iso­dor Glib cu ale lor căciuli brumării, și alții. Ei ajung pînă în sufletele specta­torilor, printre care unul se remarcă fiind îmbrăcat cu un tricou pe care stă scris „Basarabia e România” îndu­rînd frigul din sală. Dar îndată e încălzit de zgomotele ce se desprind din toba Ioanei Căpraru, care chiuie de mama focului, făcînd orchestra să pornească o adevărată vijelie de sunete.

Dor de frate

Dirijorul mișcă toate viorile cu acceași mînă și unește cerul cu pă­mîn­tul cu arcușurile lui fermecate. Ion Paladi îmbină gîndurile de recuno­ștință pentru părinți în două melodii ce stîrnesc lacrimile bătrînei de lîngă mine, care își strînge în brațe fetița distrasă. Cînd lacrimile i se risipesc pentru că micuța nu poate să stea lo­cului, atmosfera e înveselită de sprin­tena cîntăreață de muzică populară, Sofia Vicoveanca, care se mișcă ca o balerină pe toată scena, îndemnîndu-i pe toți moldovenii la voie bună. Voie bună alimentată mai apoi de emoțiile stîrnite cînd piesa „Dorul Basarabiei” începe din nou, adunînd toți invitații pe scenă, făcîndu-i să se țină de mînă și să se aplece în fața noastră.

Două jumătăți de pîine care au stat separate în cele două capete ale decorului au fost unite de maestrul Botgros și aruncate apoi către public, cum e tradiția la nuntă cu turta mire­sei ca un simbol al prosperității. Cu aceeași voce fraternă prezentă în toate cîntecele din spectacol vorbește și primarul Chișinăului cînd microfo­nul îi este pus în mînă. „Ioane, ești bravo”, îi spune tînărului interpret care atinge strunele oamenilor ce-l ascultă pretutindeni. În seara aceasta artiștii au demonstrat că muzica po­pu­lară nu dispare, ci alunecă ușor pe-o unduire a timpurilor noi, iar malul Prutului a fost tras înapoi cu ajuto­rul arcușului de vioară.

Iuliana LEONTI