S-a scuturat pădurea de plete a Iașului

Fără trîmbiță, dar cu un corn lung de vreo patru me­tri, băieții de la Me­tal­Support și Axa Valahă i-au a­dus mier­curea trecută, în Club Hand, pe cei de la Ne­gură Bunget. Începînd cu ora 20.00, rockeri în ge­ci și panta­loni de piele, cu bocanci aproape pî­nă la genunchi și multe curele, cu pă­rul desprins și por­to­felul pregătit cu bani de bere, au început să se adu­ne pe scările localului, în aștep­ta­rea lui Negru, Ur­zit, Fulmineos, Ga­dinet, Inia Dinia și Ageru Pă­mîn­tu­lui.

Ioana, care pînă acum a stat jos, se ridică și se-ndreaptă spre scenă. Doar ce-au terminat de cîntat cei de la Carpatica, formația din des­chi­de­re, și clubul se pregătește pentru aproa­­pe două ore de incantații, rugi și bles­te­me. De la prima melodie, „Da­cia Hi­per­boreană”, cîțiva dintre rock­erii mai din față încep să dea din ple­te, iar o par­te mai cîntă și versu­ri­le o­dată cu cei de la Negură: „Sub ghe­­țurile hi­per­boreene/Negru, pă­mîn­tul Daciei se-ncheag/Din cîm­pi­ile niciodată fără ză­padă/Se nasc pă­mînturi sacre ale ne­muririi”. Asta în­să după intro-ul foar­te ambiental, de trei minute care, prin clape, chita­ră și apoi tobe îi in­tro­duc pe cei din sa­lă în atmosfera black metal-ului folk ambiental.

Arborele lumii

La melodia „Pămînt”, un corn ma­re, alb, în care unul din membrii tru­­­pei suflă cu putere, anunță vremea rea: „Mînce-te Pămîntu’, Arde-te-ar fo­cu’, Înghiți-te-ar locu’”. Iar, mai de­parte, atmosfera devine și mai fu­ne­­bră, cu unul care bate într-o tobă ma­re, prinsă între două crengi groa­se și în mijlocul căreia e desenat un sim­bol circular, iar altul care bate într-o toa­că prinsă între doi draco­nes de lemn (n.r.: simbol dacic în for­mă de șar­pe cu cap de lup).

Tot de pe ultimul album, din 2010, cu un sound ceva mai „dur”, „Ar­borele lumii” îi face pe rockerii din sală să dea și mai tare din cap, pe tot parcursul celor șapte minute, cît ți­ne piesa: „Cu limbă de moarte, pe-o cul­me de nor înarborat mă-ntorc și om și pom”. Ioana are un zîmbet larg pe fa­ță și se bucură că poate în sfîr­șit „sa­vu­ra clipele”, după cum spu­ne, ale con­certului pe care-l tot aștep­tase.

Țesarul de lumini

„Un pas adînc, cerul deschide și-n hăul de dedesubt m-arunc și soarele mă prinde”, rostește solistul pe riff-urile dure de chitară și începe „Hora Soa­relui”, de pe albumul „Om”. Apoi, solistul anunță că urmează să cîn­te ceva pentru prima oară într-un con­cert, o melodie de pe materialul dis­cografic la care încă lucrează. În semn de mulțumire, tinerii din public își scutură pletele și mai tare. Încă o piesă și concertul e aproape gata. Cu melodii de cel puțin șapte mi­nu­te, e de așteptat să nu apuce să cînte nici măcar zece piese. Dar, pentru că n-au fost cuminți și au urlat și dat din cap, iar la final au strigat „bis”, Ne­gru și tru­pa lui se întorc pe scenă pen­tru în­că o piesă, „Țesarul de lu­mini”, care-i mai ține pe rockeri încă un sfert de oră în fața scenei din Hand: „În arc de vînt trezesc un gînd ce suflă-n zare deș­teptare, în rîu de salbă selenară cur­ge soma veș­ni­ciei pe drum bătut cu piatră rară”. Și lu­minile se-aprind, seara continuă, ca de obicei, cu-o rockotecă, iar rockerii adevărați rămîn să-și caute tricourile cu Metallica pînă dimineață.